În
cabinetul de psihoterapie, multe subiecte sensibile ale pacienţilor se
învârt în jurul relaţiei tată-fiică, o relaţie extrem de puternică,
indiferent cât este de conştientizată sau nu importanţa ei. Fie că e
vorba despre femei cu anumite dificultăţi în a relaţiona cu bărbaţii,
fie că e vorba despre bărbaţi care se întreabă dacă sunt sau nu taţi
buni pentru fiicele lor, fiecare dintre ei ştie intuitiv că această
relaţie le marchează existenţa şi are puterea de a modela, destine şi
chiar dacă nu o mai pot schimba, îşi doresc măcar să o înţeleagă, ca să
poată depăşi problemele prezente în relaţionarea cu ceilalţi.
Psihanalistul Alain Braconnier în cartea
sa, “Cum să fii un tată bun pentru fiica ta”, spunea foarte direct că
“Destinul de femeie al fiecărei fete depinde de relaţia pe care o are cu
tatăl ei. Această relaţie îi va consolida întreaga existenţă atunci
când, din fetiţa, ea va deveni adolescentă, apoi femeie, iubită sau
soţie. A înţelege relaţia pe care o fată o are cu tatăl ei înseamnă a
înţelege rolul pe care acesta îl joacă în formarea ei ca tânără şi apoi,
ca femeie.”
Relaţia tată-fiică este o relaţie
profundă, care poate fi manifestată frumos şi cald, sau se poate
transforma într-o rană relaţională şi afectivă pe care fiica o va purta
toată viaţa. Dacă fetele nu au experinţa unui tată afectuos, atent la
nevoile lor, alături de ele, care să le vadă şi să le confirme, cel mai
probabil nu vor avea nici sentimentul că există un bărbat potrivit în
această lume pentru ele, iar căutarea lui va deveni primordială. În
detrimentul, uneori, al carierei şi reuşitei profesionale, al familiei
pe care urmează să o întemeieze şi din păcate, chiar şi al bunăstării şi
fericirii personale.
O întrebare cu care începem incursiunea
noastră este “La ce serveşte părintele de sex opus?”. Tatăl o ajută pe
fetiţa să devină conştientă, prin simpla lui prezenţă, de realitatea
sexului opus, cu toate diferenţierile pe care aceasta le presupune:
fizic, aptitudini şi preferinţe, capacităţi şi alegeri în viaţă, mod de a
se alinia social.
În funcţie de maturitatea emoţională pe
care o are, de calitatea relaţiei de cuplu, de factorii care au
influenţat luarea deciziei de a avea un copil, dar şi de modelul de
relaţie avut cu părinţii lui, un tată se va implica mai mult sau mai
puţin în relaţia cu propriul copil. Aceşti factori sunt amintiţi în
ordinea importanţei lor. Un bărbat matur va avea o relaţiei mult mai
bună cu copilul lui, dacă el este împlinit în relaţia lui de cuplu şi
şi-a dorit să devină tată. Există bărbaţi care devin părinţi doar pentru
că partenera lor îşi doreşte acest lucru, fără ca ei să fi emis vreo
opinie clară în această privinţă. Modelul patern văzut în propria
familie îl poate influenţa, dar nu atât de puternic dacă el este matur
emoţional şi ieşit din dependenţele faţă de propriii părinţi şi îşi
doreşte în mod activ şi conştient să-şi construiască o relaţie mult mai
bună cu copilul lui.
Emoţia pe care o are un bărbat când află
că are o fetiţă este greu de descris. Este emoţia dinaintea unei
întâlniri speciale şi care anunţă începutul unei poveşti profunde,
frumoase şi care va dura o viaţă întreagă. Dacă naşterea unui băieţel îl
va face să se gândească şi să viseze la sine şi la calităţile masculine
pe care doreşte să le transmită băiatului, naşterea unei fetiţe îl va
pune faţă în faţă cu o mare provocare: de a-şi descoperi o faţetă nouă a
masculinităţii, îmbrăcată în delicateţe şi tandreţe. Pornind de la
primul zâmbet, primul cuvânt, prima îmbrăţişare sau suferinţă a fetiţei,
tatăl va descoperi o nouă lume la care nu a avut încă acces – cea a
feminităţii inocente, vulnerabile şi care îi va solicita toată atenţia
şi grija. Se poate întâmpla şi ca, această misiune să îl sperie, să îl
blocheze şi să îl facă să se refugieze într-un rol superficial,
insuficient pentru o relaţie atât de complexă. Un tată trebuie să
găsească echilibrul dificil dintre dragoste şi protecţie, pe de o parte
şi fermitate dublată de autoritate, pe de cealaltă.
În funcţie de modul în care taţii sunt
prezenţi în relaţie, există câteva tipologii parentale despre care au
scris mulţi psihoterapeuţi în studiile lor. Le vom enumera pe cele care
influenţează negativ relaţia tată-fiică, pe scurt, cu speranţa că
fiecare tată să vadă care sunt minusurile fiecăreia.
Taţii puritani – sunt cei care manifestă
răceală afectivă, sunt tăcuţi şi nu îşi doresc o relaţie tandră şi
afectuoasă cu fetele lor. O astfel de relaţie tăcută şi rece impactează
cel mai mult în momentul în care fetele ajung la pubertate şi le obligă
practic la duplicitate comportamentală. O fată pentru tatăl dominator şi
rece, o altă fată pentru restul lumii. Acum e momentul în care încep
secretele cu terţii, ascunderea preocupărilor de diferenţiere sexuală
prin vestimentaţie, machiaj, modă, pe care părintele rece şi distant le
poate percepe ca frivole şi le va amenda comportamental ca atare:
interdicţii, suspiciune, pedeapsa.
Taţii autoritari şi duri – sunt cei de
care fetelor le este teamă, fie că este vorba de violenţa verbală sau
fizică, fie că este vorba de statura impozantă, voce puternică, sau de
prezenţa inconstantă în viaţa fetelor. Autoritatea este importantă în
relaţia cu un copil, doar că trebuie să fie proporţionată şi adaptată la
sensibilitatea fiecărui copil, în aşa fel încât sentimentul de frică în
relaţia părinte-copil să nu ajungă nota dominantă.
Taţii “amicii fetelor” – sunt cei care se
identifică cu tinereţea fetei lor şi nu vor reuşi să pună o limită, o
distanţă igienică şi utilă între copilărie şi maturitate. Sunt cei care
au ei înşişi dificultăţi în a fi adulţi, în a-şi asuma statutul de
părinte care modelează un destin. Aceştia sunt tentaţi să mai
copilărească, şi să-şi găsească aceleaşi puncte de interes ca fata lor.
Dar într-un astfel de “amic” nicio fată nu poate găsi acel sprijin
patern matur de care are nevoie. Pentru că, dincolo de faptul că ei sunt
părintele “bun”, care iartă, răsfaţă şi “înţelege” mereu, prezintă
dezavantajul de termen lung al prelungirii copilăriei propriei fiice, al
exemplului de neseriozitate şi neasumare al propriei vieţi, cu bune dar
şi cu rele.
Taţii prea “lipicioşi” – sunt cei care nu
respectă nevoia de intimitate şi de spaţiu personal al fetei lor, fiind
mult prea intruzivi. Fiecare fată are nevoie de dragoste, dar şi de
respect, de apropiere, dar şi de distanţare faţă de părinte. Sunt mulţi
care, inconştient, îşi abuzează afectiv fetele, nereuşind să păstreze
distanţa potrivită şi sănătoasă între ei şi fiică şi fără să paraziteze
cu nevoile lor viaţă afectivă a fetei. Sunt îndeobşte taţii care îţi fac
programul zilei, îţi triază fără drept de apel atât lecturile, cât şi
garderoba sau lista de prieteni. Plăcuţi, lipicioşi, însă despotici
atunci când fiica nu întruneşte condiţiile parentale.
Taţii inaccesibili, absenţi – sunt cei
care mai deloc disponibili familiei, din cauza unei slujbe complexe, dar
şi cei care nu şi-au dorit niciodată o fiică (un copil). Şi care, prin
consecinţă, sabotează viaţa de familie prin absenteism programatic şi
inflexibil. Sunt taţii veşnic “deranjaţi” de proprii copii sau
îndatoriri faţă de aceştia, taţii la care trebuie să îţi faci o
programare în audienţă. Oricâte pretexte îşi vor găsi însă pentru a-şi
justifica un astfel de comportament, o fată cu un astfel de tată va trăi
din plin sentimente de abandon şi de vid emoţional.
Taţii
colerici – sunt cei total nemulţumiţi de ei înşişi şi de ceea ce au
realizat, care poartă pe umerii lor complexe de inferioritate şi care
îşi manifestă neputinţa prin accese de furie nestăpânită. Sunt despoţii
propriei familii, căreia nu îi rămâne decât să umble în vârful
picioarelor prin preajma lor, în speranţa că vor reuşi să evite, fie
chiar şi temporar, crizele acestora. De obicei, mama este facilitatorul
acestui soi de comportament disctructiv al tatălui şi nu dispune de
suficientă putere să se opună acestuia. Fiicelor le va rămâne o viaţă
întreagă acesta violenţă în amintire, se vor teme de conflict în orice
relaţie, pentru că ţipetele tatălui vor răsuna mulţi ani în mintea lor.
Şi vor trezi aceeaşi reacţie de frică bazală, aproape animalică, de
conflict deschis.
Taţii depresivi – sunt cei care nu mai au
puterea de a lupta pentru ei înşişi, darămite pentru familiile lor. Nu
pot oferi sprijin şi protecţie copiilor şi lasă un sentiment de
anxietate în sufletul lor. Ei au obligaţia de a se duce urgent la un
psihoterapeut pentru a redeveni ceea ce sunt: adulţi care reuşesc să
gestioneze şi cele mai neplăcute momente ale vieţii, care se pot bucura
de viaţă. În cazul în care ei rămân aşa, îi pot “contamina” pe copiii cu
lipsa lor de vitalitate, speranţă sau încredere în viaţă. În aceste
cazuri, are loc o inversare de roluri, copilul căutând să compenseze
lipsa de energie paternă prin asumarea rolului parental. Fetele care au
crescut într-un astfel de mediu familial sunt mult mai înclinate să îşi
aleagă soţi / iubiţi care trebuie ajutaţi, care sunt slabi şi depresivi
la rândul lor.
Indiferent cum sunt şi cât de bine ştiu a
se comporta în rolul de părinte, taţii trebuie să înţeleagă că, pentru
fiicele lor, ei sunt şi rămân modele de identificare. Uneori mai
puternice, alteori atenuate sau potenţate de modelul matern.
Identificarea cu unul dintre părinţi înseamnă atribuirea inconştientă de
atitudini sau trăsături de caracter. Fie că se poziţionează pe aceeaşi
parte a paradigmei, fie că îşi doresc să se afle la polul opus, copiii
vor avea întotdeauna la baza modelul familial din care au apărut şi îi
vor fi tributari.
Prima dragoste din viaţa unei fete este
dragostea pentru tatăl ei. Nicio altă iubire nu se poate compară cu
profunzimea acesteia. Se ştie că aproape toate fetiţele şi-au dorit să
se mărite cu taţii lor, din dorinţa inconştientă de a întoarce cumva
taţilor un pic din dragostea, afecţiunea şi grijă pe care ei au dăruit-o
fetelor lor. Tatăl şi fiica pot avea o relaţie frumoasă toată viaţa şi
atunci fiecare se bucura de celălalt şi de tot ce îşi pot împărtăşi ca
sentimente. Dar pot, de asemenea, să rămână blocaţi într-o relaţie
nefastă, dacă părintele nu o ajută să se desprindă din această
dependenţă paternală, pentru ca ea să-şi continue viaţa adultă de
femeie. Din păcate, există încă puţini taţi care le pot oferi fetelor o
prezenţă afectuoasă şi permanentă. Când nu există o relaţie autentică,
de dragoste necondiţionată, relaţia tată-fiică lasă un gol emoţional,
resimţit de fiică ca pe o traumă. Pentru a o depăşi, tinerele vor adopta
anumite atitudini, comportamente, care nu sunt altceva decât modalităţi
de a atrage atenţia bărbatului, oricare ar fi el, pentru a acoperi acel
gol.

Fiicele devenite femei, care nu au avut
parte de o relaţie emoţională hrănitoare cu tatăl lor, vor tinde să se
comporte în două moduri:
Femeile – “eterne adolescente”
Reprezintă o tipologie complexă, cu multe
nuanţe comportamentale, pornind de la nevoia de a plăcea, la dorinţa de
seducţie, la sentimentul de revoltă, sau până la retragere emoţională
sau marginalizare socială. Sau se pot revolta împotriva feminităţii,
ignorând femeia reală din ele. Tatăl le-a lipsit ca prezenţă sau ajutor
în dezvoltarea lor psihologică. Ele nu s-au putut maturiza emoţional în
raport cu masculinitatea şi au intrat în relaţii purtând în suflet o
traumă. “Eternele adolescente” refuză să-şi asume responsabilitatea
vieţii unui adult, a unei relaţii adevărate, nu vor obligaţii şi preferă
doar bucuria momentului. Se pot distinge în această categorie câteva
tipologii:
“Păpuşica” – când tatăl le “vedea” şi le
admiră doar frumuseţea fizică, ele şi-au format convingerea că, înainte
de toate, ele trebuie să placă. Şi şi-au construit întreagă identitate
pornind de la imaginea pe care ceilalţi, în special bărbaţii, o pot
proiecta asupra lor. “Păpuşica” nu va avea o personalitate conturată, ci
împrumutată de la modelele din reviste. Se va lăsa manipulată, va fi ca
o marionetă la braţul unui bărbat de succes, nefolosindu-şi întregul ei
potenţial intelectual.
“Seducătoarea” – când nu şi-a dezvoltat
simţul propriei valori, neglijată de tată, dar dorindu-şi dragostea lui,
a devenit o mică seducătoare, obţinând ceea ce îşi doreşte pe moment de
la un bărbat. Nu va putea avea o relaţie adevărată cu bărbatul pe care
îl iubeşte.
“Fragila” – dacă constituţia lor psihică a
fost mai fragilă, mai sensibilă, neprimind dragostea necesară, s-au
retras într-o lume a cărţilor sau imaginară, unde fantezia a ţinut loc
căldurii paterne. Nu îndrăznesc să intre în relaţii, fug de trăirea unor
sentimente puternice, vii.
“Revoltata” – Când a avut un tată de care
s-a jenat, fata va ajunge să se identifice cu el, să fie împotriva
societăţii sau a celor care i-au respins cândva tatăl. Va trăi mereu cu
sentimentul că nu valorează nimic, că este un nimeni.
Femeile – “amazoane”
Vor
adopta un comportament opus celor din categoria “eterne adolescente”,
pentru că trauma lăsată de tată le va înfuria, şi le va provoca să-i
demonstreze că valorează ceva. Numai că furia nu se va limita a fi
îndreptată doar înspre tată, ci se va duce înspre toţi bărbaţii cu care
vor intra în relaţii. Pot ajunge să respingă sau să dispreţuiască
bărbaţii. Ele se rup de propria lor feminitate, devenind prizionere ale
datoriei şi principiilor, superactive, superimplicate în profesia lor.
În această nouă categorie, se disting:
“Wonder woman” – care încearcă să
reuşească în toate, este extrem de muncitoare, vrea să fie perfectă ca
soţie, ca mamă, ca și colegă etc. De mute ori, încearcă să reuşească
acolo unde tatăl ei a eşuat. Dorinţa ei de perfecţiune o va îndepărta de
natura ei umană, de trăirile ei, de nevoile ei emoţionale şi devine
insensibilă, rece şi cinică.
“Martira” – înaltă la rang, înalt
devotamentul şi sacrificiul de sine, din dorinţa ascunsă de a fi
deasupra tuturor, superioară inclusiv tatălui. Este devotată total
soţului, copiilor, sau unei cauze şi consideră că nu are dreptul să se
gândească şi la sine. Numai că nevoile normale refulate îşi vor face
simţite prezenţa şi se vor manifesta indirect, iar cei din jurul ei vor
simţi şi suporta nefericirea şi nemulţumirea ei.
“Războinica” – va duce un război
permanent cu tatăl ei, opunându-se iraţionalităţii tatălui, pe care nu-l
respectă şi admiră. Nu va putea avea încredere într-un bărbat, sau să-l
iubească cu adevărat. Devine insensibilă, dură, pregătită doar să ducă
“bătălii” pentru fiecare moment al vieţii ei.
Pentru a se dezvolta armonios, oricare
fată are nevoie de tatăl ei. De un tată care să realizeze rolul uriaş pe
care îl are în viaţa fiicei sale. De un tată care să se implice afectiv
în această relaţie şi care să înţeleagă că el este cel care o ajută de
când este mică şi până când se desprinde de cuibul părintesc, să se
definească că adolescentă, ca tânără femeie prin confirmarea propriei ei
feminităţi. El o ajută şi să capete încredere în ea, să relaţioneze
firesc cu masculinitatea, să iubească un alt bărbat. El trebuie să
înţeleagă că este primul bărbat care îi arătă ce înseamnă să fie
protejată, acceptată, iubită şi respectată. Îi arătă ce este o relaţie
de dragoste. Relaţia tată–fiică este acea poveste de dragoste care încă
mai surprinde psihoterapeuţii în cabinetele lor, prin formele subtile
prin care se manifestă şi dăinuie în viaţa unei femei. Şi fiecare femeie
are povestea ei de dragoste, uneori frumoasă, alteori tristă şi care nu
poate fi ştearsă defel. Rămâne doar să fie acceptată şi înţeleasă.