Bolile, cu foarte puţine excepţii, îşi au cauza în relaţiile noastre

Prof. Dr. FRANZ RUPPERT -

O oră la psiholog

Este psihoterapeut, profesor de psihologie la München şi, de mai bine de două de­ce­nii, se dedică studiului traumei, al de­presiei şi tulburărilor psihice grave. "Metoda Cons­telaţiei Identităţii", expusă în detaliu în cărţile sale, pleacă de la ideea că o mare suferinţă afec­tează nu doar pe cel care o trăieşte, ci şi pe cei din jur şi chiar pe urmaşii urmaşilor acestora. Un punct de vedere revoluţionar, care a schimbat din te­melii psihoterapia şi care scoate la iveală ne­bănuitele resurse de vindecare ale psihicului uman. Dl Franz Ruppert a fost prezent în România pentru două zile, la invitaţia "Institutului pentru Stu­diul şi Tratamentul Traumei". Ne-a acordat un interviu în exclusivitate despre dragoste, relaţii şi despre cum suferinţele timpurii ne decid une­ori destinul.

"O experienţă sufletească traumatică creşte de patru ori riscul de a suferi de boli precum diabetul sau cancerul"

- Depresia pare să fi ajuns boala seco­lu­lui. Specialiştii susţin că şi suferinţele fizice iz­vo­răsc adesea tot din tulburările sufleteşti. Cum se văd toate acestea sub lupa psiholo­gu­lui?

- Vreau să vă spun de la bun început că diag­­nosticul de depresie e un diagnostic de­păşit. Acum 100 de ani, psihoterapia vedea în de­presie o lipsă de apetit pentru viaţă, o lipsă de energie şi mo­ti­vare. De atunci, foarte mulţi oa­meni au fost diag­nosticaţi şi puşi în aceeaşi oală, care s-a tot umplut, până am început să ne mirăm că a dat pe din afară. Dar nici în secolul 21, psi­hia­tria nu poate dovedi că depre­siile sau tulburările de per­sonalitate sunt boli în sens medical. Medica­men­tele anti-de­pre­sive nu corec­tează niciun deze­chi­libru bio­chi­mic, ci din contră, îl elimină pe cel care le foloseşte, din punct de vedere emoţional. Nici din punct de vedere gene­tic nu s-a putut atesta că există gene de­fecte sau că bo­lile psihice ar putea fi ere­ditare. Toţi avem ace­leaşi gene, dar conectarea şi de­conectarea lor este de­cisă de semnale care vin din noi sau din afa­ra noastră. Aici e, de fapt, cheia sufe­rinţelor noastre.

- Asta înseamnă că trăirile sufleteşti sunt cele care hotărăsc totul?

- Ceea ce am înţeles în toţi anii mei de lucru cu pacienţii este că bolile, cu puţine excepţii (când e vorba de accidente fizice sau diverşi viruşi), îşi au cauza în relaţiile noastre. Ceea ce ne îmbolnăveşte este felul în care psihicul nostru experimentează relaţiile importante. O experienţă sufletească trau­matică creşte de patru ori riscul de a suferi de boli pre­cum diabetul sau cancerul. Şi tot trauma e la baza depresiei sau a altor boli psihice grave. Asta înseamnă că orice demers de vindecare ar trebui să înceapă prin a ne privi cu sinceritate toate relaţiile importante din jur, pentru a vedea cum relaţionăm noi în ele, care sunt sănătoase, care ne îmbolnăvesc şi ce putem schimba. Dacă suntem destul de norocoşi să fi avut o copilărie lipsită de traume şi să fi trăit într-o relaţie bună cu părinţii, atunci probabil vom avea parte de relaţii bune toată viaţa. Din păcate, opusul e mult mai des. Când copi­lăria ne-a fost zguduită de tot felul de întâmplări, toată viaţa noastră va continua la fel.

"Încă din pântecul mamei, copilul ştie tot"

- Sună aproa­pe ca un blestem.

- Într-un fel, da. Un copil nu-şi poate alege pă­rin­ţii şi nici nu poate de­ci­de în lo­cul lor. Şi o co­pi­lărie trauma­ti­zată con­ti­nuă să ai­bă e­fec­te şi la generaţiile ur­mătoare. În căr­ţile mele am scris mult despre cum trauma trecutului se moşteneşte de la o generaţie la alta. De mul­te ori, a treia ge­ne­raţie e cea asu­pra căreia im­pactul e cel mai dur. Acceptarea fap­tului că con­flic­­te­le psihice ale cuiva pot proveni de la înaintaşi va schimba din te­melii psiho­te­rapia.

- Daţi-mi voie să fiu reti­centă. Cum ar putea dramele stră­bunicilor noştri, pe care poa­te nici nu i-am cunoscut, să se transmită până la noi şi să ne dicteze destinul?

- Pântecul mamei păstrează memoria tuturor întâmplărilor du­reroase. Dacă eşti un copil dorit, dacă mama a avut decizia de a te avea, te vei simţi bine pri­­mit în lumea aceasta. Dar dacă mama a suferit o traumă, dacă a fost cândva abuzată, dacă n-a fost ea însăşi bine primită în lu­me, dacă nu şi-a dorit să ră­mână însărcinată, atunci sarcina îi va stârni sen­timente foarte ames­tecate, chiar negative, îm­po­triva pro­priu­lui copil. El va prelua toate sen­timen­tele ostile ale mamei împotriva lui. Şi nu le va uita niciodată, decât aparent. Vor rămâne profund am­prentate în sufletul lui şi, dacă nu le lămureşte, le va transmite co­piilor, în exact acelaşi mod. Pe vre­muri, se spu­nea că dacă cineva vrea să înfieze un copil, cel mai bine ar fi să fie înainte de 6 luni, fiind­că abia după aceea începe să existe o relaţie de ataşament cu mama. Azi, studiile au demonstrat că, încă din pân­tecul mamei, copilul ştie tot. Are deja sen­­timen­te, gânduri, şi e conştient de tot ce se în­tâm­­plă în afară, de relaţiile pe care le are mama, de suferinţele sau bucuriile ei, de cât de dorit e. De pildă, dacă mama înaintea acestei sarcini a avortat un copil, pântecul păstrează informaţia şi bebeluşul care e acum în burtă ştie şi înmagazinează pericolul. Iar dacă asu­pra bebeluşului se încearcă un avort, cu atât mai grav. Dacă copilul e păstrat, va trăi toată viaţa cu trauma de a se şti, în străfundurile sufle­tului, ne­dorit, de a simţi că lumea asta a vrut şi vrea să scape de el. Sunt şanse mari să rămână blocat în aşa ceva toată viaţa. Ca să te eliberezi, trebuie să ai curajul să te uiţi în propria biografie şi să vezi unde e trau­ma. De aici porneşte vindecarea. Fie că e vor­ba de vindecare sufletească, fie că e vorba de o boa­lă a trupului.

"Când invizibilul devine vizibil"

- Aţi dezvoltat, în toţi anii de practică în psi­ho­terapie, o metodă de autocunoaştere şi vindecare destul de revoluţionară, metoda constelaţiei. Puteţi spune şi cititorilor noştri cum funcţionează?

- "Constelaţia" e ca un microscop pentru psihi­cul uman, scoate lucrurile din interior şi le face vi­zi­bile. E ca şi cum, dintr-odată, ai vedea în ex­terior fil­mul care se derulează în capul tău: astea sunt rela­ţiile pe care le am, mecanismele mele de protecţie, obiceiurile, reacţiile, asta e trauma pe care am tră­it-o. E nevoie de un grup de oameni, e nevoie de un facilitator, care e psihoterapeutul, şi e nevoie ca cel ca­re decide să intre în joc să aibă o intenţie clară, pe care să o poată scrie pe tablă sau pe o bucată de hâr­tie. Poate fi orice, de pildă "Vreau să înţeleg de ce m-am îmbolnăvit de cancer" sau "De ce toate fe­meile mă părăsesc?", "De ce îmi este frică să am o relaţie?". Apoi, pentru fiecare cuvânt al propoziţiei, un om din grup se va oferi să fie re­prezentant. Ce se întâmplă mai departe e foarte greu de explicat lo­gic. Pur şi simplu, reprezentanţii ajung să scoată la iveală, prin gesturi şi lucruri pe care le spun, întâm­plările dureroase care ne-au marcat când eram foar­te mici şi pe care le-am uitat. Repre­zen­tanţii grupu­lui care scot la iveală informaţia nu sunt conştienţi de gesturile lor, nu folosesc căi logice, ci se bazează mult pe intuiţie, se conectează la inconştientul celuilalt şi apoi traduc ce simt în vorbe sau imagini.

- Pare de ordinul miraculosului...

- E magic, da, chiar e magie ce se întâmplă, să vezi cum nevăzutul devine vizibil, cum lucruri uitate şi bine ascunse în structurile psihicului ies la iveală. Şi cum o dată cu asta oamenii se schimbă, se liniştesc profund, înţeleg ce e cu ei şi încep să se vindece.

- Domnule Ruppert, cum a fost prima dvs. ex­perienţă într-o constelaţie? Aţi fost şi dvs. pacient?

- Da, aveam 35 de ani când am participat prima oară. Am făcut-o pentru că eram atât de incapabil să fac faţă relaţiilor mele de dragoste, încât ajun­sesem într-o criză existenţială cumplită. Simţeam că mă îmbolnăvesc, că nu mai pot continua aşa. Nu reuşeam să rămân în nicio relaţie, de fapt, nu reu­şeam să am doar o singură relaţie, căreia să mă dedic. Prima şedinţă pe care am făcut-o mi-a scos la iveală cât de mult aveau legătură toate astea cu ma­ma şi cu traumele ei. Mai târziu, în altă conste­laţie, am aflat şi că am fost un copil nedorit. Ulte­rior, ca să verific puterea extraordinară a conste­laţiilor, am întrebat-o direct pe mama şi mi-a măr­turisit că aşa a fost, a încercat să mă avorteze. Mi-a mai mărturisit şi că la scurtă vreme după naştere era să mor de foame, fiindcă a încetat să mă alăpteze la sân. Şi că plângeam încontinuu, "urlai întruna, nu ne descurcam deloc cu tine, până într-o zi, când tatăl tău s-a dus la pătuţ şi a urlat o dată la tine aşa de tare, că te-ai speriat şi nu ai mai plâns niciodată". Or, astea au fost pentru copilul care eram traume uriaşe. Dar ei n-au luat nicio clipă în calcul efectele lor. Şi nici eu nu am realizat că toate fricile astea m-au condus mai târziu din umbră. În toate relaţiile pe care le aveam păstram mereu o distanţă, un con­trol. Încercam să nu dau totul decât în viaţa profe­sională.

- E suficient doar să înţelegem de unde vin suferinţele şi problemele noastre? Vârsta la care suntem capabili să le digerăm nu e cumva prea târzie, pentru a mai putea schimba ceva?

- Niciodată nu e prea târziu. Important e să-ţi doreşti schimbarea, fiindcă nimeni nu poate să iniţieze o vindecare pentru altcineva. Când am înţe­les cum a fost în cazul meu la început, de ce sunt aşa cum sunt, am înţeles şi că, de fapt, eu vreau dra­goste, că pot fi cu cineva şi pot avea o relaţie sănătoasă. Am învăţat să nu mai trăiesc întâmplările prin filtrul traumei pe care am trăit-o cândva. Şi am înţeles că trebuie să mă redeschid către sentimente, să îndrăznesc să iubesc şi să mă las iubit.

"Până la iubire, drumul e lung"

- Dragostea vindecă, o spun şi re­ligiile, şi terapeuţii, dar dacă este ade­vărat, de ce e atât de greu să dăm zi­durile jos?

- Iubirea vindecă, dar nu poate vin­deca cu forţa, până la iubire drumul e lung. Nu e vorba că o mamă nu vrea să-şi iubească propriul copil, ci că nu poate. Nu e vorba că un bărbat nu vrea să fie iubit, ci că se teme că va fi părăsit sau înşelat. Oamenii traumatizaţi au învăţat să supravieţuiască, punând un zid pe sentimentele lor. Pe toate senti­mentele, nu doar pe cele dureroase. Şi-au separat mintea de corp ca să nu mai simtă oroarea petrecută cândva. E un mecanism de apărare cu care ajung să se confunde la un moment dat, ajung să trăiască pe pilot automat, fără să mai implice şi sentimentele. Au decis asta cândva, inconştient, ca să poată supra­vieţui traumei respective, fie că ea a fost un abuz sexual, un abandon, moartea cuiva esen­­ţial. Pro­blema nu e că n-ar vrea să deschidă din nou uşa iubirii, ci că, dacă o deschid, o dată cu dragostea intră şi toată spaima şi suferinţa veche, pe care o izolaseră acolo. Şi atunci, dragostea care ar trebui să-i vindece îi doare.

- Iar dragostea nu ar trebui să doară, nu?

- Nu, dragostea nu doare, de fapt. E un zbucium permanent la mijloc. Dacă nu se deschid, pierd dra­gostea, dacă se deschid, riscă să simtă şi suferinţa veche pe care au pus cândva capac. Dar trebuie să ai curajul să laşi toate acele sentimente să iasă la ivea­lă, să le înţelegi, să faci curăţenie şi apoi să iu­beşti din nou. E valabil şi în cuplu, dar şi în relaţia mamă-copil. Copiii reuşesc în mod straniu să zgân­dărească trauma veche a mamei, care de multe ori se detaşează şi nu-i poate iubi suficient, pentru că nu poate tolera o prea mare apropiere de propriile ei sentimente. Dar dragostea părinţilor pentru copiii lor există întotdeauna, trebuie doar eliberată din închisoarea traumelor.

- Domnule Ruppert, aveţi acum o relaţie de iubire?

- Da, sunt într-o relaţie şi sunt fericit. Dar mai important decât asta e că nu m-aş mai trăda pe mine niciodată pentru o relaţie. Nu aş călca pe mine, doar ca să fac pe plac cuiva, să fac relaţia să meargă sau doar ca să mă pun la adăpost. Am învăţat să fiu sincer cu mine în dragoste, în primul rând.

"Trauma generaţiilor de azi e lipsa de identitate"

- Aţi călătorit peste tot prin Eu­ropa şi aţi lucrat cu per­soa­ne din toate colţurile lumii. Spu­neaţi că depresia e o eti­chetă prea vastă. Totuşi, care e su­ferinţa care afectează cel mai mult generaţiile de azi?

- Lipsa de identitate. A nu şti cine eşti cu adevărat. Tot fe­lul de întâmplări nefericite tim­purii te forţează să renunţi la ti­ne, de dragul altora. Să re­nunţi la dorinţele tale, la sentimentele tale. Tu crezi că ştii cine eşti, dar de fapt ai trăit lucruri atât de du­reroase cândva, demult, în copilărie, care te-au obli­gat să adopţi o falsă personalitate, ca să su­pravieţuieşti pericolelor şi unui mediu toxic din punct de vedere emoţional. Dacă ar fi să fac un portret robot al multor oameni de azi, aş zice că bio­grafia lor începe cu o traumă. Au fost ori aban­donaţi, ori bă­tuţi, abu­zaţi, au fost martori la ceva dureros, întâmplare în ur­ma căreia au pierdut con­tactul cu propriile sen­ti­mente. Ei continuă să tră­iască ghidându-se mai mult după ce simt cei din jur, nu după ceea ce-şi doresc ei cu adevărat. Uneori, vor încerca insistent să ob­ţină dragoste de la per­soane care nu le pot oferi dra­goste şi vor suferi şi mai mult. Alteori, se vor risipi în sexualitate, se vor oferi la nesfârşit, deşi profund nu caută sex, ci tot dragoste. Sau vor sfârşi în relaţii de co-dependenţă, adică tot alături de persoane care nu ştiu cine sunt, pentru că şi la ele contactul cu propriul suflet a fost tăiat. E felul în care aceşti oa­meni se sprijină, fie­care întreţinându-i celuilalt me­ca­nismele de supra­vieţuire. Dar totul se com­plică când aceşti oameni decid să facă copii şi trauma­ti­zează, la rândul lor, fără să-şi dea seama.

- Câteodată, nici nu ştim că suntem trau­matizaţi şi că am putea transmite mai departe asta. Cred că fiecare are despre sine impresia că e cât se poate de sănătos. Ce am putea face să frângem acest cerc vicios?

- Am putea începe prin a ne pune întrebări. Ăsta sunt eu cu adevărat? De ce fac lucrul ăsta? Îl fac pentru că mi-l doresc sau pentru că mi-e frică? Sau pentru că aşa m-am obişnuit? Sau pentru că altci­neva aşteaptă asta de la mine? Sau pentru că vreau să dovedesc ceva? Aşa sunt eu sau mă manipulează viaţa? Sau vorbesc prin mine vechile suferinţe?

- Cu alte cuvinte, să învăţăm să ne ascultăm cu atenţie...

- Da. Şi apoi... nu toate femeile trebuie să fie mame. Dacă dorinţa de a avea copii nu-ţi aparţine 100%, dacă nu te simţi bine la gândul că vei purta o sarcină, deja ai plecat pe un drum greşit. Nu e bine să faci un copil fiindcă îţi cere mama, soţul, socie­tatea, fiindcă vrei să sudezi un cuplu care se clatină sau fiindcă eşti profund nefericită şi crezi că un copil te-ar putea repara. Fiindcă fără să-ţi dai sea­ma, îţi vei abuza la rândul tău copilul. Dacă copilul tău are probleme în relaţiile lui afective, fii sigură că ceva s-a întâmplat cândva cu tine.

- Domnule Ruppert, v-au schim­bat în vreun fel desco­pe­ririle pe care le-aţi făcut de când studiaţi trauma şi metoda constelaţiei?

- Experienţa cu constelaţiile m-a făcut să mă simt privilegiat. Acum mă simt liber şi bucuros să fac această me­serie, nu mă mai simt stors la ideea că trebuie să merg la ca­binet să-mi întâl­nesc pacienţii. Nici nu mai sunt îngrijorat de bani, ca înainte. Pur şi simplu m-am relaxat, ştiu că o să vină, atâta timp cât fac ce tre­buie. Şi eu aveam o personalitate falsă, era masca mea profe­sio­nală, nici nu-mi dădeam seama c-o port. Acum simt că trăiesc viaţa mea, nu pe a altora şi asta îmi aduce bucurie. Sunt sigur că m-aş opri, dacă aş simţi că ceva nu e în re­gulă.

- Metoda constelaţiei aduce nou în psi­ho­terapie şi o încăr­că­tură spirituală. Credeţi în­tr-o Inteligenţă Superioară care ne guver­nează din umbră?

- Nu sunt o persoană spirituală în sensul acela. Ceea ce am învăţat din lucrul cu oamenii trau­ma­tizaţi e că spiritualitatea e folosită, adesea, ca un soi de distragere a atenţiei, care îi ajută să se ţină de­parte de propriile lor trau­me şi suferinţe şi de senti­men­tul că sunt neajutoraţi. Există atât de multă inteligenţă în noi, în natura umană, de ce ar trebui s-o caut un­deva deasu­pra? Îmi e suficient să văd toate aces­te miracole care se întâm­plă când oamenii încep să caute ade­vărul des­pre ei. Sunt lucruri care mă uimesc zi de zi, care mă pun pe gân­duri clipă de clipă. Misterul e chiar în faţa ochi­lor noştri, e aici, printre noi.

sursa: INTERNET

Lecții care îți vor face viața mai ușoară!

Psihoterapeutul Mihail Litvak si unul dintre cei mai recunoscuti psihologi la nivel mondial dezvaluie 20 de lectii care ne vor face viata mai usoara. El a fost primul care a dezvoltat un sistem de solutionare a conflictelor si primul care l-a aplicat in practica. Important este sa inveti sa te intelegi pe tine si sa ii intelegi pe altii.

Aceste 20 de sfaturi te vor ajuta la solutionarea multor situatii din viata:
1. Daca o persoana nu are nimic bun de spus despre sine, dar vrea sa vorbeasca, incepe sa-i vorbeasca de rau pe altii.
2. Mai bine roade piatra invataturii, decat gatul apropiatului, daca tot vrei sa rozi ceva.
3. Depresia este un dar oferit omului pentru a se gandi la propria persoana.
4. Nimeni nu paraseste pe nimeni, pur si simplu unul merge mai departe. Cel care ramane in spate, crede ca este parasit.
5. Daca ai o parere buna despre tine, de ce mai ai nevoie ca si altcineva sa gandeasca bine de tine.
6. Fa ceea ce-ti doresti fara a cere permisiunea, pentru ca nu stii daca ti se va da acordul.
7. Capacitatea de a iubi si indura singuratatea este un indicator al maturitatii spirituale. Cele mai bune lucruri le facem in singuratate.
8. Persoana imatura de multe ori stie, dar nu este capabila. Cea matura nu doar stie, ci si poate. Prin urmare, cea imatura critica, iar cea matura face.
9. Nu cunosc calea spre succes. Dar stiu calea spre esec – dorinta de a fi pe placul tuturor.
10. Nu exista logica masculina sau feminina, exista capacitatea sau incapacitatea de a gandi corect.
11. Vrei sa iti cunosti cel mai mare dusman al tau? Priveste in oglinda. Fa-i fata lui – restul se vor imprastia.
12. Atinge succesul – vor trece supararile.
13. Sa vorbesti cu prietenii este placut, iar cu dusmanii este util.
14. Exista doar un singur motiv bun pentru a distruge relatii si a demisiona de la locul de munca – imposibilitatea cresterii personale in circumstantele existente.
15. Impartaseste bucuria si cu prietenii, si cu dusmanii. Prietenul se va bucura, iar dusmanul se va supara.
16. Nu alerga dupa fericire, dar gaseste locul unde se afla. Iar fericirea te va gasi pe tine. Pot sa-ti spun locul unde se afla fericirea ta – in tine. Iar drumul spre ea – dezvoltarea maxima a tuturor abilitatilor tale.
17. Fericirea – un produs al activitatii organizate in mod corespunzator.
18. Daca vrei sa-i demonstrezi cuiva ceva – inseamna ca traiesti de dragul acelei persoane. Daca traiesti pentru tine, atunci nu esti nevoit sa ii dovedesti nimic nimanui.
19. Visele – vocea posibilitatilor noastre. Eu nu visez sa cant la opera. Nu am nici voce, nici auz muzical. Dar daca as fi visat, prin urmare, ar fi un rezultat al abilitatilor mele si as incerca din rasputeri sa ajung la opera. Doar ar trebui sa gandesc modul prin care as realiza acest vis. Important este sa nu te grabesti, pentru ca atunci se intampla destul de repede. Este bine cand o persoana spune urmatoarele despre ea: „Doar pe asta ma concentrez, incercand sa-mi vad visele implinite.”
20. Mai bine comunici cu o carte buna, decat cu un om pustiu.

Sursa: INTERNET