Viața sau... o explicație în trei imagini

Adevărul este că rămânem, cu toții, niște copii. Că visăm cu ochii larg deschiși și cu sufletele avântându-se prin lume până când timpul și oamenii ne învață să ne ascundem. Și să uităm. Să uităm că încă mai există umbra unui copil în sufletele noastre. Și să ne temem ca nu cumva visele să devină mai mari decât noi.

Adevărul este că viața fiecăruia dintre noi poate fi rezumată în câteva cuvinte simple. Pe care uneori ne este teribil de greu să le spunem. Și chiar infinit mai greu să le regăsim.

Adevărul este că, în cele din urmă, viața fiecăruia dintre noi poate fi explicată cu ajutorul unui simplu pahar…

Și, da, adevărul este că viața fiecăruia dintre noi este o poveste. Și depinde doar de de noi să o facem cât mai frumoasă. Sau măcar să încercăm.

sursă: INTERNET

Dragostea este ceea ce se întâmplă după ce facem dragoste

 

 

Andre Moreau. L'amour toujours.


André Moreau este psihiatru, psiholog, psihanalist, preşedinte al Comunităţii Terapeutice Y VOIR CLAIR din Belgia, fondator şi membru al Societăţii franceze de Gestalt, ex-vicepresedinte al Societăţii „Balint” din Belgia, vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Psihoterapie şi Somatoterapie de la Strasbourg, autor a 12 cărţi şi a peste 40 de articole apărute în revistele de specialitate. L-am cunoscut în primăvara lui 2006 într-o librărie din centrul oraşului Iaşi. Mai bine zis, am întâlnit o parte din el, materializată în una dintre cărţile sale: „Dragoste şi sexualitate”, în care ne vorbeşte despre dragoste, libertate, intimitate, comunicare, responsabilitate şi, mai ales, sinceritate în raport cu noi înşine şi cu ceilalţi. În virtutea felului autorului de a aborda aceste lucruri, citind cartea, am încercat de nenumărate ori să-mi imaginez cum arată André Moreau.

Jumătate de an mai târziu, l-am reîntâlnit la Bucureşti, unde era oaspete de onoare la o conferinţă internaţională de psihologie. L-am identificat în mulţimea de persoane care se înscriau pentru participarea la conferinţă. Intuiţia mi-a sugerat că „anume acesta trebuie să fie André Moreau” - un bărbat în vârstă, lipsit de fiţe sau pretenţii de „invitat de onoare”, calm, îmbrăcat modest şi cu un rucsac mare în spate. Firescul în întruchiparea sa franceză. Peste două săptămâni l-am revăzut la Chişinău, fiind invitat, de către o asociaţie autohtonă, la un training. Atunci am îndrăznit să mă apropii şi să-i solicit un interviu. Din primele momente ale discuţiei, mi-am dat seama că particip la una dintre cele mai simple şi fireşti comunicări pe care am avut-o în viaţă şi m-am bucurat că intuiţia nu m-a înşelat.


– Dle Moreau, în cartea „Dragoste şi sexualitate”, vorbiţi despre lucruri adevărate, dar greu de acceptat pentru unii dintre noi. Felul dvs. de a vedea lumea presupune experienţa şi sinceritate, pe care şi-ar putea-o permite doar un om care a trecut printr-un lung travaliu de autocunoaştere şi autoacceptare. La 30 de ani, André Moreau era la fel de liber şi curajos ca şi acum?


– Pe atunci eram un catolic pur şi credincios, consecinţă a şcolii şi colegiului catolic, pe care le absolvisem. Pe la 18 ani, mă gândeam să mă fac misionar catolic şi să plec în Congo. Aveam o idee puritană despre căsătorie şi relaţii sexuale. M-am însurat la 26 de ani şi prima relaţie cu o femeie a fost cu soţia-mea. Până la vârsta de 40 de ani, i-am spus numai unei femei: „Te iubesc”.

– Ce v-a făcut să renunţaţi la acest fel de a fi?

– La un moment dat, am realizat că viaţa mea era foarte comodă, dar şi supusă. Mă conformasem aşteptărilor părinţilor, celor ale societăţii şi ale religiei în raport cu mine, iar aceasta nu mai convenea sentimentelor şi necesităţilor mele. Eram fidel bisericii, lui Dumnezeu, soţiei, familiei şi uitasem ceva esenţial - uitasem de mine. Nu-mi mai eram fidel mie însumi şi, totodată, observam că eram atras şi de alte femei. M-am gândit că trebuie să schimb ceva, ca să mă respect pe mine şi pe ceilalţi. Am început cu psihanaliza mea, pe la 32–36 ani, însă nu am realizat prea multe. De-abia după ce-am descoperit terapia Gestalt, la 40 de ani, am fost capabil să fac unele schimbări, m-am acceptat mai mult pe mine şi m-am simţit mai puţin vinovat. Am reuşit să fiu mai sincer cu mine şi cu ceilalţi. La 51 de ani am divorţat, descoperind libertatea pe care nu o acceptasem niciodată pentru mine, fiind până atunci propriul meu prizonier şi deţinând conştient cheile propriei mele închisori. Dar nu învinuiesc pe nimeni, căci eu eram responsabil de aceasta.


– Să înţeleg că acum nu mai credeţi în istorii de genul „ei s-au iubit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”?

– Este o idee în care am crezut până la 41 de ani şi în care continuu să cred. Dragostea se poate manifesta în diferite feluri şi poate avea durate diferite. Dacă protagoniştii unei poveşti de dragoste doresc să-şi păstreze relaţia şi pe ei îi unesc nu doar obligaţiile, ci şi compatibilitatea, interesele comune, aceleaşi valori şi filozofie a vieţii, ei ar putea fi împreună până la urmă. Reieşind din experienţa mea, cred că e mai corect şi mai onest să-i spui unei persoane: „Astăzi, tu eşti femeia/bărbatul vieţii mele!” sau: „Sper să fim împreună cât mai mult timp”, decât: „Numai pe tine te voi iubi până la moarte”. În tinereţe, fusesem şi eu fidel ultimei formulări, dar timpul m-a făcut să-mi dau seama că aceasta ţine de caracterul efemer al lucrurilor şi că totul se află în schimbare continuă. Asta nu înseamnă că anulez valoarea expresiei „te iubesc”, ci că vorbesc anume de ceea ce simt în prezent. „Te voi iubi mereu” este o proiecţie pentru viitor a unui sentiment prezent, pe care l-am dori să fie etern. Renunţând la asemenea declaraţii, acorzi mai multă atenţie iubirii pe care o trăieşti în clipa de faţă.

– Ce să facem cu dorinţa pe care o simţim în raport cu o altă persoană? Cum se împăca aceasta cu regulile de convieţuire în cuplu?


– Dorinţă există întotdeauna. Suntem atraşi de mai mulţi oameni, pentru că întâlnim persoane deosebite, de care ne putem îndrăgosti. Dar atunci când am o relaţie adevărată cu cineva, când nutresc sentimente adevărate faţă de o persoană concretă, când simt securitate emoţională în relaţia cu celălalt, pot să ignor foarte uşor aceste dorinţe. Însă o relaţie de conflict, în care se discută aprins şi celălalt nu doreşte sau nu poate să se schimbe, nu este corect şi rezonabil să mai fie menţinută.


– În practică dvs. de psihoterapeut, probabil că aţi ascultat multe poveşti triste de iubire. De unde vin dezamăgirile în dragoste?


– Finalurile triste ale relaţiilor sentimentale au motive diferite. Una dintre cele mai importante cauze ale acestor eşecuri este că, deseori, îi declarăm cuiva dragostea numai pentru că ne pare că iubim. Îndrăgostirea este un proces foarte rapid, care apare fără ştirea noastră, este ceva ce am construit de mult timp în interiorul nostru, involuntar şi inconştient. Totul se întâmplă de parcă am avea în rucsacul nostru diferite măşti, pe care le aplicăm pe chipurile anumitor persoane şi care ne împiedică să le vedem cu adevărat. Masca „femeii ideale” şi a „bărbatului ideal” sunt construite, în mintea noastră, încă din copilărie. Din momentul în care o femeie îmi prezintă câteva caracteristici majore, mai mult sau mai puţin conştiente, scot masca cea mai potrivită, i-o aplic pe faţă şi... mă îndrăgostesc. E „dragostea la prima vedere”, atunci când mă topesc de iubire şi cred că sunt în relaţie intensă cu acea femeie, însă, de fapt, sunt în contact cu propria-mi mască. Atâta timp cât o menţin, trăiesc cu iluzia şi păstrez speranţa. Dacă nu-mi arunc masca, continuu să sper până în momentul în care văd că toate aşteptările îmi sunt înşelate şi am motive suficiente să o acuz că nu corespunde doleanţelor mele şi, eventual, să o resping.


– Şi ce să facem cu măştile din rucsac?


– Măştile pot fi de folos. Aspectul pozitiv al acestora e că vă ajută să ştiţi - mai mult sau mai puţin – ce căutaţi sau ce aşteptaţi de la un partener. Aspectul negativ consta în faptul că această imagine deformată este sursa numeroaselor conflicte în dragoste. Pentru că dragostea înseamnă să-l eliberăm pe celălalt de aşteptările şi proiecţiile noastre. Trebuie să-i scoatem masca, să-l cunoaştem cu adevărat, aşa cum este, şi doar pe urmă să înţelegem dacă îl putem iubi sau nu.



– Cât de eficienţa este psihoterapia în conflictele din cupluri?


– În cazul oamenilor care se căsătoresc prea tineri, fără a cunoaşte bine diferenţa dintre a fi îndrăgostit şi a iubi, e mai dificil. Aceştia, căsătorindu-se, cred că ştiu totul, iar mai târziu - din păcate, prea târziu -, se îndrăgostesc cu adevărat de altcineva. Este dureros, alteori catastrofal, dacă sunt uniţi pentru o viaţă printr-o legătură indisolubilă religioasă sau familială, ori dacă nu vor sau nu pot să se despartă din cauza copiilor pe care-i au împreună. Dacă trăiesc şi conflicte relaţionale de alt ordin, atunci le este asigurat iadul pe pământ. În situaţia în care, dimpotrivă, au fost îndrăgostiţi cu adevărat şi acum relaţia li se şubrezeşte din cauza conflictelor, o terapie de cuplu le va fi de folos. Uneori, însă, chiar dacă am fost îndrăgostiţi reciproc, se întâmplă ca, în urma conflictelor repetate şi de nerezolvat, pragul de toleranţă să fie depăşit şi reîndragostirea să devină imposibilă. În acest caz, o separare provizorie şi de comun acord le va permite celor doi să-şi vadă mai limpede viitorul, chiar şi în sensul unei despărţiri definitive.


– Există indicii care vorbesc despre viitorul unei relaţii?


– O relaţie de dragoste de durată necesită autocunoaştere şi maturizare psihologică. Este important să pot renunţa la masca şi să găsesc persoana iubită aşa cum este ea. Nu neg valoarea dragostei la prima vedere, căci ea nu este doar o simplă iluzie. Ea conţine o valoare foarte importantă, o primă etapă de la care poate fi construită iubirea. Dar e necesar să-l cunoaştem pe celălalt o perioadă oarecare, ca să fim siguri că această atracţie se transformă în dragoste adevărată. Dacă iubim o persoană şi avem cu ea o relaţie frumoasă, durabilitatea acesteia, implicit păstrarea dragostei, presupune o muncă enormă. Trebuie să mă fac plăcut, credibil, dorit, pentru că celălalt să mă dorească aşa cum şi eu îl vreau. Fiindcă, nu cred în conceptul de dragoste necondiţionată într-o relaţie de cuplu. Aceasta este posibilă doar între părinţi şi copii. În cuplu, fiecare partener trebuie să contribuie la relaţia pe care o construiesc împreună. Ca să menţinem interesul partenerului, trebuie să muncim mult, să-l seducem, să fim amanţi şi iubiţi chiar şi după ce devenim concubini sau soţi. Ştiu că seducerea este adesea înţeleasă în mod negativ şi subînţelege atragerea cuiva în mod irezistibil şi abaterea acestuia de la calea cea dreaptă. Eu însă văd aici un sens pozitiv, ce provine din latinescul „se ducere” - a atrage spre sine. În primul caz, seducerea înseamnă să fii seducător, în sensul mesajelor ascunse şi a manipulării. În al doilea - trebuie doar să te faci plăcut şi dorit.

La fel, este important să comunicăm cu adevărat şi nu doar să facem schimb de replici. Este foarte important să-l ascult pe celălalt, şi anume să fiu atent la ceea ce el vrea să-mi spună şi eu nu pot (sau nu vreau) să înţeleg, fără a-i răspunde cu reproşuri. Mai degrabă, trebuie să-i spunem: „Ajută-mă cu răbdare, fără să mă critici, să înţeleg sentimentele tale şi ale mele”. Sunt foarte importante, în acest caz, valorile, interesele sau felul de a vedea lumea, pe care le avem amândoi. Crezând în principiul similitudinii cuplurilor fericite, consider că cei care se aseamănă, se adună. Şi, probabil, cel mai important lucru este că iubirea să existe în mine până la întâlnirea cu celălalt, să am dezvoltată capacitatea de a iubi viaţa şi oamenii. În mod obişnuit, considerăm că iubirea apare atunci când întâlnim pe cineva care ne place şi de care ne îndrăgostim. Însă dacă ea apare doar în acel moment, mă tem că o să dispară destul de repede. Reuşita unei relaţii în doi este adesea urmarea a ceea eu numesc „dragoste pentru o persoană”, punctul de plecare al căreia este dragostea pe care o am pentru mine însumi.


– Cât de mare trebuie să fie dragostea pentru propria-ţi persoană în raport cu cea pe care o porţi persoanei iubite?


– Dragostea faţă de sine, la care mă refer, nu presupune egoism în sensul propriu al acestui cuvânt. Trebuie să ne iubim într-atât, încât să ne putem spune: „Mă iubesc, deci exist prin mine însumi, trebuie să mă ocup de problemele şi nevoile mele pentru a putea atinge nivelul de altruism în care există prezenţa şi atenţie faţă de celălalt”. Copii mei au priceput acest lucru foarte bine, numindu-mă „egoistul generos”, deşi eu cred că sunt „egocentricul generos”. Dacă mă ocup suficient de mine, acest lucru îmi permite să fiu independent în plan psihologic şi în plan material. Iar independenţa este foarte importantă şi pentru relaţia de cuplu, şi pentru calitatea vieţii, în general. Dependenţa de cineva sau de ceva îmi pare a fi una dintre sursele principale ale suferinţelor psihologice. Dacă nu mă iubesc, sunt dependent de dragostea celuilalt, pentru a mă simţi iubit sau demn de a fi iubit. Mai mult, nu-l cred pe celălalt când zice că mă iubeşte. Dacă unul dintre parteneri nu este autonom din punct de vedere material, el creează o dependenţa şi, pentru a se simţi în siguranţa materială, contează pe celălalt. Deseori se întâmplă ca aceştia să-şi caute alţi parteneri dependenţi, crezând că împreună vor fi mai puternici. Din nefericire, mecanismul nu funcţionează practic niciodată şi ambii se comportă ca doi şchiopi care, sprijinindu-se unul de altul, sfârşesc prin a se termina reciproc.


– Dacă dorinţa este omniprezentă în viaţa noastră, cum distingem dragostea de multitudinea de dorinţe?


– Acţiunea de a face dragoste este un amestec complex al dorinţei sexuale egocentrice şi dragostei pentru celălalt. Prima este indispensabilă la începutul unei relaţii de dragoste, fiind necesară, dar insuficientă pentru a crea o relaţie care să conţină şi a doua dimensiune, dragostea pentru celălalt. Nu pot să rămân prea mult îndrăgostit de cineva care nu mă atrage şi sexual. Dar trebuie să fim atenţi şi să observăm ce se întâmplă după ce facem dragoste. Dacă nu se întâmplă nimic în mod repetat, înseamnă că nevoia sexuală este predominantă. În cazul în care cei doi ajung la un consens în această privinţă şi fac sex numai pentru plăcere, e minunat. Însă, fiind vorba de o relaţie de durată, ambii îşi doresc mai mult. Adică dragostea. Dacă aceasta există, ea continuă şi după actul sexual, sub formă de tandreţe, dialog, mângâieri, dorinţa de a face multe lucruri împreună. Or, dragostea este ceea ce se întâmplă după ce facem dragoste.


– Şi frumuseţea, probabil, este un concept ce se pretează în contextul dragostei, sexualităţii şi intimităţii. Ce credeţi despre frumuseţe, cum o definiţi?


– Un proverb arab spune că frumuseţea este în ochii privitorului. Din fericire, ea este subiectivă, altminteri am iubi cu toţii una şi aceeaşi persoană. Frumuseţea pe care eu o văd şi o definesc depinde de modelul pe care l-am interiorizat în mintea mea. Primul meu model au fost statuile greceşti. Pe la 15-20 de ani, eram un bun atlet, campion la acrobaţie, fiind pasionat de Grecia antică şi femeia ideală trebuia să se asemene „frumuseţii greceşti”. Mai târziu, am cunoscut o dansatoare americană remarcabilă şi am început să fiu atras de mişcare şi graţie. Îmi părea că o femeie frumoasă trebuie să fie neapărat graţioasă, fiindcă aceasta presupune că posedă o fineţe a sentimentelor. La 41 de ani, am început să fac Gestalt, învăţând să privesc şi să ating. Respectiv, mă fascinau femeile care aveau curajul să mă privească în ochi. O femeie care mă priveşte în ochi îmi pare formidabilă.


– De care dintre aceste modele vă conduceţi acum?


– De cel construit într-o manieră mai conştientă – al femeii care poate să privească şi să vorbească despre sentimentele ei: „te iubesc” sau: „nu te iubesc”. Astăzi, lumea este abordată de imaginile top-modelelor renumite, create de designeri. Dar în ce mă priveşte, o femeie care nu vorbeşte, nu poate să mă atragă.


– Ce proiecte aveţi pentru viitor?


– Proiectele mele sunt de ordin profesional. Vreau să vin mai des în România, pentru că am succese aici. În anul acesta, am trei şederi în România, iar în anul viitor voi veni de patru ori, pentru a face grupuri de formare în psihoterapie. Mi-ar plăcea să trăiesc o parte din an în România, iar cealaltă - în Belgia.


– Ce localităţi din România vă plac mai mult?


– Îmi place Timişoara şi Iaşi. La fel, Sighişoara, care este o localitate foarte frumoasă, însă un pic lipsită de viaţă. În Franţa, bunăoară, asemenea oraşe medievale sunt pline de viaţă. Chişinăul îl găsesc mai frumos decât altădată. Acum zece ani, am fost invitat aici, la un congres de psihiatrie, şi constat că între timp s-au făcut multe schimbări spre bine.


– Ştiu că aţi avut o relaţie specială cu India. Cum v-a apărut interesul pentru această ţară?


– Când aveam 35 de ani, am citit cartea înţeleptului indian Krisnamurti, „Se liberer du connu”. Era primul meu contact cu Orientul, care m-a ajutat să înţeleg că, uneori, obiceiurile sunt ucigătoare. Krisnamurti spune: „Îmbătrânim atunci când dăm prioritate cunoscutului asupra necunoscutului”. Rămânând ataşat obiceiurilor tale, îţi faci viaţa monotonă şi te plictiseşti, iar plictiseala ucide viaţa. El a descoperit, prin filozofie, acelaşi lucru pe care eu l-am descoperit prin psihoterapie.

Mai târziu, am plecat în India, unde am fost de cinci ori. Am stat la mănăstiri, am discutat cu călugării şi am făcut meditaţii cu budiştii. Observând un nou fel de a mă privi în interior, mi-am diminuat ataşamentul faţă de lucrurile terestre. Bunăoară, n-am mers cu maşina de 25 de ani. În ziua divorţului meu, automobilul mi s-a defectat şi mi-am zis că nu mai am nevoie de el - copiii îmi erau deja mari, iar eu locuiam aproape de o gară foarte importantă. Nu aveam bani şi nu puteam să-mi cumpăr alt automobil, dar văzând că mă descurc şi aşa, am renunţat la maşină chiar şi atunci când situaţia materială s-a ameliorat. De fapt, nu mai sunt „ataşat” nici de bani. Dacă îi am, profit de ei, dacă nu - mă descurc fără să sufăr.

– Care a fost itinerarul formării dvs. profesionale?


– Am învăţat la medicină, iar diploma în psihologie am obţinut-o în timpul studiilor. După facultate, când am înfiinţat un centru de psihoterapie pentru copiii dificili, am început să fac psihanaliză. De la 38 de ani, am urmat traininguri. de lungă durată în psihodramă, analiză tranzacţională, Gestalt şi hipnoză.


– Aţi putea practica şi altă meserie?


– Nu-mi pot imagina acest lucru. Dacă aş fi avut altă profesie, trebuia să fiu la pensie de zece ani. Psihoterapia îmi dă posibilitatea să lucrez şi să comunic.



– Din cărţile pe care le-aţi scris şi din felul dvs. de a fi transpare mult optimism. Cum depăşiţi stările de plictiseală, de cădere psihologică, de depresie?


– Nu mă plictisesc niciodată. Probabil, am moştenit această trăsătură de la mama, care era o femeie plină de energie şi în continuă mişcare. Ţinea o mică fermă, se ocupa de noi şi nu avea nici duminici, nici vacanţă. În ultimii ani de viaţă, când energia îi mai scăzuse, citea, privea televizorul, făcea lucruri pentru care nu a avut timp în tinereţe. Îmi spunea că nu se plictiseşte niciodată şi eu sunt ca ea. Ceea ce mă menţine în formă şi mă face să nu mă plictisesc este creativitatea şi muncă. Tot timpul, sunt interesat de lucruri, de oameni, de viaţă.

Am avut momente de depresie uşoară pe la 15–25 de ani, care erau inerente acelei vârste şi nu erau intense. Locuiam la o fermă, unde aveam multe activităţi care nu-mi permiteau să stau deprimat. Schimbările spre optimism au apărut după 41 de ani, când am început să fac Gestalt, la Londra, când am început să mă privesc în interior, să mă accept aşa cum sunt, să mă apreciez şi să mă iubesc. Faptul că am condiţionat mai mult optimism în raport cu mine şi cu ceilalţi m-a ajutat să devin mai competent şi în psihoterapie. Cu Gestalt-ul, în câteva săptămâni, am reuşit să schimb mai multe decât în câţiva ani de psihanaliză, pe care am făcut-o între 32 şi 37 de ani. Experienţă era excitantă şi fascinantă. Am început să iubesc mai mult, pe mine şi pe ceilalţi, şi-am învăţat să spun foarte uşor: „Te iubesc”.



– Ce valoare are pentru dumneavoastră expresia „te iubesc”?


– Când relevă sentimente conştiente şi reale, când sunt spuse sincer şi expun capacitatea noastră de a iubi cu adevărat, când nu conţin mesaje ascunse sau manipulatorii, aceste cuvinte au o valoare enormă.

„Te iubesc” este un sentiment important care trebuie împărtăşit. Constat cu tristeţe că, deseori, exprimarea afecţiunii faţă de o persoană pe care o iubim este şi rămâne atât de dificilă. Mă gândesc la numeroşi părinţi care se tem să-şi manifeste intimitatea şi afecţiunea în prezenţa copiilor. Mă gândesc la îndrăgostiţii care se ascund de privirile altora sau, şi mai rău, la îndrăgostitul căruia îi este frică să-şi exprime sentimentele. De multe ori, am vrea să facem acest lucru, însă nu ştim cum. Pentru că n-am fost deprinşi cu exteriorizarea şi manifestarea sentimentelor noastre, ne este frică că vom fi refuzaţi. Dar pe urmă putem să regretăm foarte mult. Prima şi ultima dată i-am spus mamei mele: „Te iubesc”, când era pe patul de moarte. Şi am început să plângem amândoi. Nu pot să ştiu la ce se gândea ea atunci... De aceea, când putem într-adevăr să spunem cuiva că îl iubim, este un moment minunat, privilegiat, şi nu trebuie să ne fie frică de nimic. Te iubesc! Anume pe tine! Ai putea să fii o femeie, fiul meu, mama mea, fratele meu. Aş putea să i-o spun lui Dumnezeu, aproapelui meu, lumii sau mie însumi.



– După toate căutările dvs. intelectuale, spirituale şi profesionale, ce vă pare că este cel mai important lucru în viaţă?


– Ca să răspund la această întrebare, voi folosi o regulă psihoterapeutică, spunând primul cuvânt care îmi vine în minte. Şi acesta este „dragoste”. Dragostea, în toate formele ei de manifestare. L’amour, toujours l’amour.

Sursa: Internet

Autor: Zinaida Bolea  articol din Ianuarie 2007

5 maimute

Un grup de oameni de stiinta a pus un grup de 5 maimute intr-o camera si in mijlocul ei o scara, cu banane in varf.

Ori de cate ori o maimuta se urca pe scara sa ia banane, cercetatorii le udau pe celelalte cu apa rece. Dupa o vreme, de cate ori o maimuta se urca in varful scarii ca sa ia banana, celelalte o bateau pe cea de pe scara.
Cu timpul, nicio maimuta nu a mai indraznit sa se urce pe scara, in ciuda tentatiei. Apoi, cercetatorii au hotarit sa inlocuiasca una dintre maimute. Evident, primul lucru pe care l-a facut aceasta noua maimuta a fost sa se urce pe scara ca sa ia banane. Imediat, celelalte au batut-o.

Dupa cateva batai, noul membru al grupului a invatat sa nu se mai urce pe scara, chiar daca nu a stiut niciodata de ce se intampla acest lucru.
A doua maimuta a fost inlocuita si acelasi lucru s-a petrecut, iar prima maimuta inlocuita a participat si ea la bataia pe care o primea a doua maimuta introdusa in grup. Cercetatorii au facut la fel, pana au ajuns la a 5-a maimuta care a fost inlocuita si ea si astfel se formase un grup complet nou.
S-a ajuns deci la un grup nou de 5 maimute care chiar daca nu primisera dusul rece, le bateau pe cele care indrazneau sa se urce pe scara sa ia banane. Daca le-am putea intreba de ce fac asta? Raspunsul lor ar fi: “nu stiu, asa se fac lucrurile pe-aici.”

Nu ezita sa imparti aceasta povestioara cu alti oameni. Poate si ei se intreaba de ce continuam sa facem lucrurile intr-un anume fel, daca exista si alte perspective.

Concluzia: nu te lua dupa comportamentul celorlalti, gandeste inainte sa copiezi ceea ce fac cei din jur.
Siii... Iti oferim si niste banane! :)

sursa: INTERNET

De ce ne alegem partenerul nepotrivit, iar și iar…

 

Mulți dintre noi ajungem în relații nefericite pentru că nu știm ce vrem de la viața de cuplu și ce ne face fericiți în ea. Iată câteva motive pentru care ne alegem partenerul nepotrivit și cum putem putem face alegeri mai bune data viitoare…

83% dintre tinerii americani cred că se căsătoresc pentru toată viața, deși știu că jumătate din mariaje sfârșesc cu un divorț. Un studiu realizat în 2012 la Universitatea din Clark (Worcester, Massachusetts) arată cât de optimiști sunt tinerii americani în ce privește alegerea partenerului de viață. Știu că jumătate dintre căsătorii se termină prost și totuși mai toți speră să se afle în jumătatea fericită.

Când îți alegi partenerul de viață, îl alegi pe cel alături de care vei mânca de 3 ori pe zi, la aproape 20.000 mese, cu care vei împărți în jur de 100 de vacanțe, îți alegi consilerul personal în carieră și sănătate, chiar trăsăturile și de comportament ale viitorilor tăi copii! E cea mai importantă alegere în viață. Și totuși, mulți oameni inteligenți, cu simț logic, performanți intelectual și profesional, ajung să-și petreacă viața într-un cuplu nefericit… De ce se întâmplă asta?

Societatea nu prea ne ajută

• Fără Business Plan. Există școli despre cum să conduci o afacere în parteneriat, dar despre ce să faci într-o căsătorie – nu. Nu există Business Plan pentru „afacerea” de-acasă. Iar prietenii și familia vor râde de tine dacă încerci să-ți faci unul. Sau te vor considera o mașinărie fără suflet dacă încerci să-ți alegi partenerul de viață pe criterii raționale. În schimb, îți vor oferi explicații bazate pe „atracție”, „romantism” și „soartă” pentru opțiunile haotice pe care le ai la dispoziție și alegerile, fericite sau nu, pe care le faci.
• Opțiuni limitate. Suntem câteva miliarde de oameni pe planetă, dar nu avem la dispoziție prea multe variante să ne alegem partenerul. Nu avem nici timp și nici metode inteligente de a cunoaște cât mai mulți parteneri potențiali. Site-urile de dating sunt privite în continuare cu suspiciune sau dispreț. Modul „respectabil” de a-ți întâlni jumătatea în zilele noastre este același cu cel de acum două mii de ani: norocul chior. În principiu, acesta ar trebui să te ajute să-ți întâlnești cu totul întâmplător omul visurilor, în timp ce-ți desfășori una din activitățile zilnice, să-l recunoști într-o clipită și să-l convingi să se căsătorească cu tine (lăsând baltă ceea ce făceai).
• Societatea și timpul ne presează. Regula de aur e să te căsătorești „înainte de a fi prea târziu” – adică între 25 și 35 de ani, în funcție de regulile și tradițiile locale. Când, de fapt, regula ar trebui să fie „orice ai face, nu te căsători cu persoana nepotrivită”. Societatea respinge mai degrabă o persoană singură de 37 de ani, decât una de aceeași vârstă, într-o căsătorie nefericită, cu doi-trei copii. Deși e absurd – prima se poate căsători oricând cu partenerul visurilor, în timp ce a doua are de ales între o nefericire permanentă și un divorț urât pentru a ajunge în situația celei dintâi.

Nu ne ajută nici natura

• Hormonii. Prima noastră datorie „naturală” în viață e să facem copii, și nu aceea să fim fericiți. Dacă cele două obiective nu pot fi îndeplinite simultan, perpetuarea speciei primează întotdeauna. De aceea atunci când întâlnim o persoană de sex opus cât de cât compatibilă, natura preia controlul și ne bombardează cu hormoni proiectați să ne inducă dorința de sex, îndrăgosteală și atașament pe termen mediu, adică exact atât cât să ne trezim logodiți. Uneori și părinți.
• Ceasul biologic. Vârsta reproducerii la oameni se întinde pe o durată de aproape 25 de ani, dar începe paradoxal cu mult înainte de maturitatea emoțională și independența economică. Cu alte cuvinte, cei 25 de ani sunt de fapt 10: între 25 și 35 de ani, ceva mai mult la bărbați. În anii din urmă, a fost extinsă până la 40 de ani și în cazul femeilor, chiar dacă ceasul biologic ticăie mai rapid decât la partenerii lor. Datorită acestei limitări și faptului că vor copii, multe femei ajung să facă alegerea maritală nepotrivită. Dar poate că e mai bine să adopți un copil cu partenerul potrivit decât să ai propriul copil cu cel mai nepotrivit tată.

Nu ne ajutăm nici singuri

• Nu știm ce vrem de la o relație. Vrem să fie atrăgător, să aibă simțul umorului, să ne simțim bine și să ne distrăm împreună. Nu sunt cerințe greșite, sunt doar prea vagi. Nu știm exact ce vrem de la relația noastră și nici cum o să ne comportăm în ea, cum o să ne rezolvăm problemele ce apar. Și asta nu e surprinzător – în viață, nu știi să faci ceva bine până nu ai exersat de mai multe ori. Din păcate, majoritatea dintre noi nu avem ocazia să exersăm prea multe relații serioase înainte de a lua marea decizie. Pur și simplu nu avem destul timp pentru asta. E greu ca persoană singură să îți dai seama cum o să te comporți și ce o să vrei în cuplu.
• Nu-i înțelegem pe ceilalți. Evident, facem eforturi să-i cunoaștem și să-i înțelegem. Mergem în vizită la părinți, vorbim cu prietenii și colegii de școală, ne uităm prin albumele de familie și mergem la ei la serviciu. E ca și cum ne-am face temele. Teoria ca teoria, practica ne omoară. Simulările pe computer ne dau o idee, dar sunt departe de situațiile din viața reală. Avem nevoie să știm cum reacționează la autoritate, umilințe, în fața greutăților și a provocărilor, atitudinea față de bani, copii, bătrânețe, fidelitate și o mie de alte lucruri pe care nu le poți afla pe WhatsApp. În absența lor, ne bazăm pe ce vedem. Și pe instinct, un simț supraevaluat astăzi.
• Ne bazăm prea mult pe instinct. În trecut și în unele societăți, mariajele erau afaceri negociate de părinți, uneori chiar înainte de nașterea protagoniștilor, fără nicio legătură cu fericirea sau voința acestora. Căsătoria de interese a fost înlocuită în timp de căsătoria instinctelor, pe care o numim „relație romantică”.

Iubirea e suficientă pentru căsătorie. Simțurile au triumfat asupra gândirii.

Părinții pot fi împotrivă, dar ce știu ei… Să te apuci să analizezi o relație cu pro și contra e ca și cum ai fi un materialist penibil, lipsit de romantism. Romantismul e la mare căutare, iar cea mai bună dovadă de romantism ar fi o propunere subită, plină de entuziasm, la o lună după ce v-ați cunoscut: „vrei să te căsătorești cu mine?” Ce poate fi mai romantic de atât? Un gest în măsură să înflăcăreze și cele mai înghețate inimi… și cu cele mai multe șanse de căsătorie nefericită sau eșuată. Evident, există și șanse de succes – dar e firesc să-ți joci fericirea la roata norocului?

• Credem că suntem speciali. Cu toții avem experiența unor mariaje nefericite ale prietenilor, cunoștințelor, uneori din propria familie. Știm că o căsătorie poate fi pusă la multe încercări. Și totuși, nu ne gândim că și a noastră. Atunci când iubim, ne credem invincibili. Iar partenerul – unul la un milion. Cu asemenea calități de succes, căsătoria noastră va fi câștigătoare. E în firea omului să se excludă din generalizări – noi suntem unici, suntem cei mai buni.
• Nu suntem obișnuiți cu fericirea. Credem că ne dorim fericirea în dragoste, dar ceea ce căutăm de fapt e ceva familiar, cunoscut, o noțiune care poate complica planurile noastre de fericire. Recreăm la maturitate ceva din sentimentele pe care le aveam în copilărie, în perioada când învățam pentru prima dată ce înseamnă iubirea și atașamentul. Din păcate, uneori lecțiile n-au fost cele mai bune: odată cu ele, poate am învățat ce înseamnă controlul, umilința, abandonul, lipsa de comunicare, pe scurt – suferința. Ca adulți, s-ar putea să respingem parteneri potențiali, nu pentru că nu ar fi buni, ci pentru că sunt prea echilibrați pentru noi – prea înțelegători sau de încredere, sentimente care nu ne sunt familiare și care ni se par străine și chiar de neîndurat. Ne căutăm în schimb parteneri care ne atrag subconștient în relații familiare, care ne frustrează în modul atât de cunoscut. Ne căsătorim cu persoana nepotrivită pentru că ceilalți ni se par nepotriviți și nemeritați, pentru că nu asociem iubirea cu satisfacția interioară.
• Fugim de singurătate, cu orice preț. Dacă singurătatea ți se pare de nesuportat, nu ești în starea potrivită pentru a-ți găsi cel mai bun partener. Poți să cazi în păcatul de a alege la întâmplare, doar din dorința de a scăpa de singurătate. Ideal ar fi să te simți bine cu tine într-o perioadă de solitudine, ca să poți face apoi cea mai bună alegere. Din păcate, societatea nu agreează statutul de persoană singură. Cuplurile se simt amenințate de independența celor fără partener și îi izolează involuntar. Sexul nu mai e condiționat de căsătorie. Oamenii vor o relație pur și simplu ca să nu mai fie singuri, uitând că există la fel de multă îndoială, speranță, teamă, respingere și înșelăciune într-o căsătorie, ca și în burlăcie. Căsniciile arată liniștite și drăguț plictisitoare doar din afară. Și din filme. În rest, depind de partenerii lor.

sursa: INTERNET

6 lucruri la care trebuie sa renunti ca sa iti implinesti visele

Ca să fii o persoană prosperă și fericită este nevoie să evoluezi atât personal cât și profesional.
Ne străduim să creăm noi oportunități din diferite motive : ambiție, bani, influență, dezvoltarea carierei, noi provocări și așa mai departe. Este natural să cautăm oportunități și circumstanțe care ne provoacă și ne forțează să fim cea mai bună variantă a noastră.
 În timp ce mulți dintre noi știm deja lucrurile de care avem nevoie ca să avem succes- munca grea, ore suplimentare, mai multe responsabilități- acordăm mai puțină atenție obiceiurilor de care este nevoie să ne debarasăm astfel încât să obținem și să realizăm ceea ce ne propunem.
Ai sa observi că multe din acele comportamente auto-distructive si obisnuinte sunt rezultatul gandirii noastre, care este probabil cel mai de pretuit lucru al nostru in drumul spre succes, si cea care iti poate oferi cel mai mare avantaj sau.. dezavantaj.
Iata de ce anume este nevoie sa te eliberezi astfel incat sa ai o viata fericita si de succes

1.Scapă de nevoia de a face pe toată lumea fericită
Toata lumea are o opinie despre toata lumea, precisa sau nu. Din pacate, multi dintre noi se focuseaza prea mult pe ce cred ceilalti despre noi. Acest lucru este natural, deoarece ne dorim sa fim acceptati, placuti si apreciati.
Atunci cand faci un efort constient ca sa gasesti succesul in viata ta, vei intalni persoane care se vor impotrivi procesului tau de a evolua din diverse motive cum ar fi invidie, amaraciune, frica sau altceva. Succesul poate scoate la iveala aceste sentimente deoarece nu toata lumea are acest impuls de a schimba circumstantele lor in ceva mai bun. Este important sa nu uiti ca asta nu este problema ta, ci a lor. Nu este treaba ta sa ii faci pe ei fericiti ci sa te faci pe tine fericit pentru ca de aceasta decizie depinde vata ta,nu a lor.

2.Renunță la scuze atunci când ești responsabil pentru acțiunile tale
Există persoane foarte inteligente și talentate care nu vor atinge niciodată succesul în viața lor deoarece nu se vor opri din a inventa scuze și de a-i blama pe alții. Atunci când apare o oportunitate, trebuie să cântărești acea oportunitate din plin și să ții minte că doar tu o poți face realizabilă. Dând vina pe alții pentru problemele tale și creând scuze nu vei avea niciodată rezultate pozitive... niciodată.
Dacă suntem onești cu noi inșine, ne vom recunoaște greșelile.

3.Uită de greșelile și eșecurile din trecut

Cu totii am facut greseli in trecut si am esuat la un moment dat in viata noastra, unii mai des ca altii. Trebuie sa ne repetam un lucru cu tarie :
Nu este absolut nimic ce poate fi facut ca sa indreptam toate aceste esecuri din trecut… ce s-a intamplat s-a intamplat.
Credinta ca “ poti judeca viitorul unei persoane dupa trecutul sau “ este un fals care poate fi acceptat ca adevar daca nu suntem atenti.
Viata lui Walt Disney este o rasunatoare poveste americana de success care a creat un imperiu de milioane de dolari. De asemenea, el a fost un esec notoriu si o persoana care facea nenumarate greseli la un moment dat , fiind concediat de un editor de revista si falimentand prima sa companie de animatie.
Steven Spielberg a fost respins de 2 ori de Universitatea Din Sudul Californiei si a fost la o universitate mult mai putin prestigioasa inainte de deveni cel mai faimos regizor din istorie.
Mentioneaza cineva esecurile si greselile acestor persoane? Nu.

Ceea ce te defineste este alegerea ta cu privire la viata ta in ciuda esecurilor.

4.Elibereaza-te de traumele si durerile din trecut
Cateodata cuvantul ”dificultate” nu justifica cu adevarat lucrurile pe care le-am experimentat in trecut. Unii dintre noi am experimentat durere semnificativa si chiar trauma din pricina unor lucruri care ni s-au intamplat.
Atunci cand pastrezi resentimentele si durerile trecutului te blochezi singur in inaintarea catre implinirea dorintelor tale.
Niciodata nu vei imbratisa cu adevarat posibilitatile prezentului sau viitorului fara a te elibera pe tine insuti de gandurile psihologice daunatoare. Desi este posibil sa nu poti uita ceea ce s-a intamplat , poti totusi construi o viata abundenta si plina de succese contrar dificultatilor prin care ai trecut.
Kevin Spacey , bine-cunoscutul si minunator actor , castigator al premiilor Emmy si Oscar sintetizeaza succesul trecand prin trauma si dureri din trecut. Tatal sau a fost un nazist cu norma intreaga care a fost reportat de multe ori ca abuzandu-si propriul copil. De inteles ca Spacey a experimentat traume mentale, emotionale si severe in urma acestui lucru. El a fost atat de distras de actiunile sale incat a preluat numele de domnisoara al mamei sale , taind pentru totdeauna orice legatura care o avea cu tatal sau.
Desi este cu siguranta un exemplu extrem, arata ca rezolvarea oricarei traume din trecut poate trece peste orice.

5.Elibereaza-te de nesiguranta!

La fel ca si alte credinte inradacinate adanc, nesiguranta poate fi greu de depasit uneori, dar poate fi depasita.Acestea fiind spuse, nu te ingrijora de ceea ce spun altii despre tine. Din nou, asta este problema lor, nu a ta.Oricum, oamenii sunt prea mult preocupati cu propriile lor vieti ca sa se gandeasca prea mult la tine.
Daca tu crezi ca esti o persoana puternica, capabila si cu o valoare imensa, nimic din ce gandesc ceilalti nu poate afecta asta… doar daca tu le permiti asta.
Nesiguranta este o stare a mintii, dar la fel este si incapatanarea si increderea. Tine-ti capul sus, crede in tine si si astfel ai mai multe sanse sa primesti respectul din partea celorlalti.

6.Elibereaza-te de gelozie si resentimente

Cine nu a avut la un moment dat sentimente de gelozie sau resentimente?
Da, gelozia si resentimentele sunt sentimente omenesti commune, dar fac parte din cele care te seaca de putere si iti scad energia.
Gelozia si resentimentele sunt ganduri irationale, neproductive care nu aduc nimic pozitiv in viata noastra. Acest lucru este adevarat in special cand dorim sa atingem orice tip de tinta in privinta unui anumit nivel de success. Avand resentimente fata de altcineva din cauza succesului lor sau a realizarilor da dovada de slabiciune in gandire si este contra-productiv.In afara ca ceea ce gandesti despre altul se intoarce la tine.
In loc, incearca sa apreciezi faptul ca ei au reusit aceste tinte personale prin multa munca, determinare si sacrificiu, ceea ce este probabil sa fie adevarat.
Cu totii putem invata de la persoane care au atins succesul in loc sa nutrim sentimente negative. Incearca sa ai relatii cu oameni de succes,cu oameni de la care ai ce invata.

Învață de la cei care s-au ridicat singuri si de la cei care nu te vor invidia niciodata pentru faptul ca iti realizezi visele.

Acestia sunt adevaratii profesori.

Inconjoara-te de oameni care te iubesc ,care iti aduc motivatie si curaj si care te ajuta sa iti atingi scopurile.

sursa: INTERNET

Zece strategii de manipulare- de Noam Chomsky

Noam Chomsky a realizat o lista cu cele “Zece strategii de Manipulare” prin mediile de informare in masa. Avand ca motto “A cunoaste adversarul, a-i cunoaste tehnicile de manipulare, este indispensabil pentru a ne elibera de robie”, omul de stiinta american considera ca “libertatea de exprimare este mai importanta decat orice versiune a faptelor sustinuta de ordinea stabilita, oricare ar fi raportul pe care aceasta il intretine cu adevarul faptelor in sine”.

Chomsky evoca diferitele tehnici de manipulare si, in primul rand, strategia diversiunii, deloc straina serviciilor secrete. Aceasta consta in deturnarea atentiei publicului de la problemele importante si de la schimbarile hotarate de elitele politice si economice, printr-o avalansa fara sfarsit de distractii si de informatii neinsemnate. 

Cine este Noam Chomsky

Nascut in anul 1928, Noam Chomsky este un om de stiinta pluridisciplinar, specializat in lingvistica, filizofie, istorie si in stiinte ale cunoasterii. Totodata, Chomsky este considerat “parintele lingvisticii moderne”, dar si o figura majora a filozofiei analitice. In prezent, Noam Chomsky este profesor la Massachusetts Institute of Technology, SUA.

Chomsky analizeaza diferitele tehnici de spalare a creierului, tehnici care vor fi recunoscute cu siguranta ca facand parte din viata noastra, a romanilor, de zi cu zi. Prezentam mai jos lista lui Noam Chomsky.

1. A distrage in permanenta atentia publicului, departe de adevaratele probleme sociale, captivata de subiecte fara importanta adevarata. A tine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fara nici un timp pentru gandire.

2. A cauza probleme si apoi, a oferi solutii. Aceasta metoda se mai numeste si “problema – reactie – solutie”. La inceput, se creeaza problema, sau „situatia”, prevazuta pentru a suscita o anume reactie a publicului, pentru ca tocmai acesta sa ceara masurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intentionata a violentei urbane sau organizarea de atentate sangeroase, pentru ca publicul sa ceara legi represive, in detrimentrul libertatii.

3. Strategia „in degradeu”. Pentru ca publicul sa accepte o masura inacceptabila, este de ajuns sa fie aplicata in mod progresiv, in “degradeu”, pe o durata de zece ani. In acest fel, au fost impuse conditii sociale si economice absolut noi, in special in ultimii zece ani, cum ar fi somaj masiv, imigratie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizari, salarii care nu mai asigura un venit decent. Acestea ar fi schimbarile care ar fi provocat o revolutie daca ar fi fost aplicate in mod brutal.

4. Strategia actiunii cu date diferite. O alta maniera de a obliga publicul sa accepte o hotarare nepopulara este de a o prezenta ca “dureroasa, dar necesara”, obtinand acordul publicului in prezent, pentru aplicarea in viitor. Este mult mai usoara acceptarea unui sacrificiu viitor decat al unuia apropiat. In primul rand, pentru ca efortul nu trebuie facut imediat, apoi, pentru ca publicul are mereu tendinta de a nadajdui “totul va merge mai bine maine” si ca sacrificiul cerut va putea fi evitat. In fine, aceasta maniera lasa publicului timp pentru a se obisnui cu ideea schimbarii, pe care o va accepta cu resemnare la momentul stabilit. Exemplu recent: trecerea la euro si pierderea suveranitatii monetare si economice, acceptate de tarile europene intre 1992 – 1995 si aplicate in 2002.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici. “Cea mai mare parte a discursurilor destinate marelui public folosesc argumente si un ton copilaresc, aproape debile, ca si cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare? Daca ne adresam unei persoane ca si cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate si cu o oarecare probabilitate, va avea un raspuns sau o reactie tot atat de lipsita de simt critic ca al unui copil de 12 ani”.

6. A face apel mai mult la partea emotionala decat la gandire. Este o tehnica clasica pentru a opri analiza rationala si, deci, simtul critic al oamenilor. In plus, folosirea emotionalului deschide accesul la subconstient, pentru inocularea anumitor anumite idei, dorinte, spaime, pulsiuni sau comportamente.

7. Mentinerea poporului in nestiinta si prostie. A face in asa fel ca poporul sa nu inteleaga tehnologiile si metodele folosite pentru controlarea si robirea lui. Calitatea educatiei data claselor inferioare trebuie sa fie cat mai slaba, incat prapastia de nestiinta, care separa clasele de jos de cele de sus sa fie si sa ramana de neinteles de cele dintai.

8. A incuraja publicul sa se complaca in mediocritate. A incuraja publicul sa creada ca e “bine” de a fi prost, vulgar si incult. A-l indopa cu seriale americane si emisiuni de tele-realitate, in care barfa, prostul gust si incultura sunt cuvinte de ordine.

9. A inlocui revolta cu invinovatirea. A face omul sa creada ca numai el singur este vinovat de propria lui nenorocire, din cauza unei inteligente insuficiente, sau a capacitatilor si a eforturilor necorespunzatoare. Astfel, in loc sa se ridice impotriva sistemului, individul se subestimeaza si se invinovateste, ceea ce ii creaza o stare depresiva, avand ca efect abtinerea de la actiune. Si, fara actiune, nu exista revolutie…

10. Si, ultimul punct, a cunoaste oamenii mai bine decat se cunosc ei insisi. In ultimii 50 de ani, progresele fulgeratoare ale stiintei au sapat o prapastie crescanda intre cunostintele publicului si acelea detinute si folosite de elitele conducatoare. Multumita biologiei, neurobiologiei si psihologiei aplicate, “sistemul” a ajuns la cunoasterea avansata a fapturii omenesti, fizic si psihic. Sistemul cunoaste individul mediu mai bine decat el insusi. Aceasta inseamna ca, in majoritea cazurilor, sistemul detine un control mai mare si o putere mai importanta asupra oamenilor decat ei insisi.

VINDECARE...

...Articolul acesta se doreste să fie cât mai explicit şi cât mai scurt si la obiect.

...Ştiinţa din spatele acestei maladii  "de speriat" e una foarte simplă si dovedeste ca mereu avem de invatat, constientizat mai ales.

Corpul  fizic
e format din trei părţi principale: celule şi două  lichide (sânge şi limfă).
Sângele alimentează cu ''hrană'' toate celulele din corpul nostru, iar limfa preia toxinele rezultate în urma simplei funcţionări a celulelor şi le duce la organele de detoxifiere (piele, ficat, rinichi), pentru a le scoate din corp.

...EXEMPLU:
un nou-născut pentru a creşte, are nevoie de două lucruri vitale: să fie hrănit şi să i se schimbe scutecele.
Exact la fel e şi cu celulele noastre.
Ele au nevoie de hrană (prin sânge) şi de detoxifiere (prin limfă). Lichidul acesta "uleios", limfa, şi mai vâscos decât sângele, care preia toxinele din celule, are o problemă: este staţionar în corpul nostru, nu este împins/pompat - asemenea sângelui de către inimă. Iar pentru a-l mişca, este nevoie de mişcare fizică - mişcarea muşchilor îl pune în mişcare. Sistemul limfatic începe să se mişte, toxinele sunt duse la cel mai mare organ de detoxifiere, pielea, şi aceasta le elimină foarte uşor atunci cand ne miscam alert. Creierul nostru, pancreasul, ficatul, pielea, tot corpul uman..... e ''o grămadă'' de celule.Sângele:  
are un ph de 7,35 - 7,45: aşa a fost creat, aşa trebuie să rămână ! În aproximativ patru minute, corpul trebuie să ridice valorile ph-ului la aceste valori, indiferent de situatie; altfel, viaţa ar înceta în corpul acesta.
Fructele şi legumele consumate în stare crudă acidifică sângele CEL MAI PUTIN.
Aceleaşi legume, însă, gătite induc o aciditate mai mare sângelui nostru, iar preparate altfel decât prin fierbere şi coacere, îl acidifică şi mai mult.

...Proteina animală induce o aciditate şi mai mare.
 Alimentele superprocesate şi rafinate (bomboane, dulciuri, sucuri acidulate, cafea) induc sângelui o aciditate extreme de mare! 

...Cum spuneam, sângele are la dispoziţie patru minute să ajungă la un ph de 7,35; dacă are puţină aciditate de neutralizat, acesta va folosi baze din corpul nostru (calciu şi magneziu luate direct din oase şi dinţi), aceasta ducând în timp la slăbirea densităţii osoase.
Problema mai mare e când aciditatea este foarte mare şi corpul nu mai poate, în patru minute, să ridice ph-ul sângelui. Spuneam mai devreme că sângele alimentează şi e în contact permanent cu toate celulele din corpul nostru.
Ce poate face ca să scape rapid de aciditate şi să rămână alcalin?.....
Aruncă toată aciditatea pe celule!
Şi la multi dintre noi face aceasta de trei ori pe zi .

...Starea  normală a celulelor noastre e una alcalină. Într-un mediu aerob (cu oxigen), fiecare celulă îşi produce energia prin mitocondrii numite şi "uzine energetice",
deoarece conţin enzimele oxido-reducătoare necesare respiraţiei.


...Respiraţia produce energia necesară organismelor, iar această energie este înmagazinată în moleculele de ATP.
Mitocondriile au material genetic propriu  - ADN mitocondrial -, care conţine informaţia genetică necesară sintezei enzimelor respiratorii), oxigenul, glucoza şi fructoza fiind esenţiale!

...Acum, imaginaţi-vă că sângele scapă zilnic de excesul de aciditate, aruncând-o pe celule. Celula sănătoasă devie astfel un mediu foarte acid, unde oxigenul este în cantităţi foarte mici. Acum, ea are doar două variante: ori să moară, ori să se transforme, la fel cum am educa un copil.
De obicei se transformă (ajunge un talhar sau politician, totuna:) şi devine o celulă care se adaptează mediului fără oxigen, învăţând să trăiască într-un mediu anaerob, producându-şi energia prin fermentaţie (ciordeli, speculatii, parazitarea celorlalti semeni, adica cancer social).
Aceasta este celula canceroasă.
Lucrul acesta nu trebuie să ne sperie; toţi avem între 1.000 şi 10.000 de celule canceroase, zilnic, în corp si in parlament.

...Sistemul imunitar şi globulele albe le distrug, însă (mai face doamne-doamne curatenie). 

...În cazul acesta, se ridică întrebarea: "Atunci, de ce cancerul face aşa mari ravagii? De ce nu sunt protejaţi toţi de propriul sistem imunitar (cum ar fi constitutia si implicit justitia si organilii ei) şi de globulele albe proprii?" Aici e partea interesantă celulele au o inteligenţă proprie.
Celula aceea, când devine canceroasă, ştie că va fi decimată de globulele albe şi găseşte o cale să se facă invizibilă pentru sistemul imunitar: se înveleşte cu nişte celule normale şi sănătoase care aparţin corpului (celule trofoblaste, adica un fel de lup in blana de miel, nu pierdeti ideea cu politicul, veti intelege perfect cum e cancerul individual si social totodata) şi astfel, sistemul imunitar nu vede ce e înăuntru.Exact  acelaşi lucru îl mai întâlnim undeva în natură. Fetusul, în corpul mamei, e format din cromozomi de la ambii părinţi. Dacă sistemul imunitar al mamei l-ar vedea, l-ar ataca imediat. În 1902, John Beard, profesor de embriologie la Universitatea din Edinburgh, Scoţia, scria un articol publicat în jurnalul medical Lancet, în care declara că între celulele canceroase şi anumite celule prembrionare caracteristice fazei iniţiale a gravidităţii, nu există nicio diferenţă.
Celulele  stem sunt nişte celule din care se poate forma orice. 
Din această cauză, 80% dintre ele se găsesc în ovare şi testicule (pentru a crea viaţa) şi 20% în restul corpului (pentru a reface orice fel de ţesut, în caz de accident).

...Beard a observat că placenta (care e, de fapt, formată din celule trofoblaste) seamănă aproape identic cu celulele canceroase. Iar placenta creşte exploziv în primele trei săptămâni de sarcină, după care se opreşte din creştere. De ce?
Pancreasul copilului începe să funcţioneze după a treia săptămână de sarcină, producând o enzimă numită"tripsină". Şi se pare că această enzimă opreşte din creştere placenta. Până în a noua lună, creşterea placentei este foarte lentă. În luna a noua pancreasul fătului, care lucrează deja la capacitate maximă, împreună cu pancreasul mamei, produc această enzimă în cantităţi suficient de mari încât să găurească placenta. Odata placenta perforată, lichidul amniotic iese (se rupe apa) şi sistemul imunitar vede ce se "ascunde" acolo, declanşând imediat durerile naşterii; practic, îl dă afară pe ''parazit'')

...Tripsina, în afara faptului că digeră celulele trofoblaste (placenta), mai face ceva: digeră proteina animală. Cu o dietă omnivoră, în care unii dintre noi trimit cantităţi mari de tripsină spre digestia alimentelor de trei ori pe zi şi mai au şi pancreasul slăbit, acesta nu produce tripsină suficientă nici pentru digestie, ... deci cum va mai putea distruge învelişul (placenta) cu care celulele canceroase s-au ascuns de sistemul imunitar?...
Acesta este motivul pentru care creşterile tumorale depind atât de mult de ''stilul de viaţă'' şi de obiceiurile alimentare. Se pare că celulele canceroase au nevoie de zece ani de divizări şi multiplicări, ca să poată fi observate cu aparatele medicilor şi pentru ca aceştia să pună diagnosticul "cancer în faza I".
Dacă în aceşti zece ani ţinem câtev posturi în care să nu mâncăm, o perioadă, nimic de origine animală, toată tripsina disponibilă va merge şi va digera învelişul celulelor canceroase, care vor deveni astfel vizibile pentru globulele albe, iar acestea vor fi capabile să-şi îndeplinească rolul. După un post, Dumnezeu ne poate vindeca de cancer şi noi nici si nu ştim aceasta. 

...Chimioterapia si radioterapia, ce fac? Omoară celule canceroase! Foarte bine, până aici.... Omoară, însă, şi celule sănătoase!  Haideţi să trecem cu vederea aceasta...... Dar fiţi atenţi: ele PARALIZEAZĂ GLOBULEE ALBE! Dupa prima şedinţă de chimioterapie acestea nu mai luptă,deci nu ne mai putem baza pe sistemul imunitar.

...Acum intră în scenă ''medicamentele'' lui Dumnezeu. 
În multe fructe şi legume există nişte ''coloranţi''. Aceşti coloranţi sunt, de fapt, nişte otrăvuri foarte puternice pentru celulele canceroase.
-Colorantul negru (resveratrolul) e cel mai potent,
-urmat de colorantul roşu şi
-de cel galben.

...Să vedem modul de funcţionare ! Celulele canceroase sunt foarte ineficiente în a-şi produce energia, întrucât o produc prin fermentaţie (ciordeala cum spuneam mai sus), deci au nevoie de mult zahăr ca să crească. Din 20 în 20 de minute vom alimenta celulele canceroase cu acest zahăr.
Dar consumând zahărul dintr-un fruct de culoare neagră, concomitent cu consumarea zahărului, celulele canceroase vor consuma şi resveratrolul şi vor muri pe capete.

 ...Primul lucru l-am făcut; mai avem de făcut încă două.
Celula aceea canceroasă am distrus-o şi acum, în locul ei, e un lichid foarte toxic.

...Aceasta otravă trebuie scoasă cumva din organism.

...Aici intervine sistemul limfatic!!  

...Există două alimente care pun în mişcare limfa:
lămâia şi echinaceea.
...Consumul a
-3-4 lămâi stoarse şi diluate cu apă, zilnic, şi a
-2-3 linguriţe de pulbere de echinaceea vor asigura mişcarea sistemului limfatic, care va prelua lichidul acela foarte toxic şi  îl va duce în ficat.

...Ficatul amestecă această otrava cu bila şi o varsă în intestin, de acolo merge în colon şi aşteaptă să fie eliminată.
Aici mai apare o problemă: deoarece colonul reabsoarbe apa, el va reabsorbi şi otrava şi o va reintroduce în ficat.
Aceasta măreşte riscul de ciroză la ficat. 

...Soluţia salvatoare ar fi să forţăm cumva ficatul să îşi verse bila mult mai des şi apoi să scoatem imediat din intestine lichidul acela toxic.

 ...Clismele cu cafea, exact asta fac ! 

...Dacă bem cafeaua, aceasta stimulează rezervele de glicogen din ficat şi ne dă un boost de energie - stimulată!! -,
dar dacă o folosim ca şi clismă, aceasta stimulează ficatul să îşi verse bila (cu toxinele rezultate din fostele celule canceroase), bila se amestecă cu cafeaua în intestin şi colon şi este eliminată imediat din organism.

Acesta este ciclul:
·        12 ore de flux continuu de resveratrol şi zahăr în sânge, apoi
·        12 ore de post (peste noapte), prin care înfometăm, până dimineaţa, celulele canceroase.

• Apa cu lamaie şi echinaceea duc - prin mişcarea limfei otrăvurile în ficat,
•  iar clismele cu cafea din oră în oră asigură eliminarea toxinelor cât mai repede posibil, nelăsându-le să se reabsoarbă. 

...Iar acum, în încheiere, o părere personală - dacă vreţi, o credinţă a mea :
TOT CEEA CE AM SCRIS PÂNĂ ACUM E INUTIL, DACĂ NU INTERVINE ÎNAINTE VINDECAREA SUFLETEASCĂ, EMOŢIONALĂ !
După ce oamenii apelează la toţi doctorii, fac tot felul de chimioterapii - care, în sine însele, sunt pentru a "omorî" trupul (pe lângă celulele canceroase sunt omorâte și celule sănătoase) - şi după ce le încearcă pe toate, abia atunci acceptă oferta lui Dumnezeu de vindecare, prin "medicamentele" Lui: pentru SUFLET - credință, dragoste şi iertare, iar pentru TRUP - plante şi fructe vii.

 ...În multe cazuri, prin binecuvântarile lui Dumnezeu corpul reîncepe să funcţioneze şi să se regenereze, chiar dacă este atât de otrăvit de
-  ură, 
-  invidie -mai ales-,
-  posiesivitate,
-  gelozie,
-  frici ...
-  stil de viaţă şi

• alimentaţie necorespunzătoare.  

...Dumnezeu vindecă sufletul ruinat ... şi salvează şi trupul - de multe ori, şi mai ruinat -, restaurând astfel o mare parte a fiinţei umane ...
Condiția este, El nu poate reface trupul, atâta timp cât Tu nu te preocupi să-ți refaci, mai intâi, sufletul !
S-a demonstrat ştiinţific că emoţiile şi sentimentele negative acidifică sângele şi pot aduce un dezechilibru în metabolism.

Nu uita, planul Lui funcționează astfel: 
VINDECAREA TRUPULUI ÎNCEPE CU VINDECAREA SUFLETULUI (prin minte, intelegere, constientizare)!!!




Sursa: INTERNET

Posibelele simptome care indica o afectare a coloanei vertebrale

Sistemul nervos coordoneaza si controleaza functionarea intregului organism. Alinierea deficitara a vertebrelor si discurilor intervertebrale poate afecta transmiterea de impulsuri nervoase prin nervii adiacenti respectivei zone a coloanei, lucru ce se poate resimti in organele inervate de acestia.

Mai jos veti vedea legatura dintre vertebre, partile inervate de nervii aferenti si posibelele simptome care indica o afectare a colanei vertebrale.

 

C1 - cefalee, ameteala, insomnie, hipertensiune;

C2 - boli ale ochilor si urechilor, sinuzita, alergie;

C3 - nevralgii, acnee;

C4 - hipoacuzii, polipi;

C5 - raguseli, inflamatii ale corzilor vocale;

C6 - dureri de gat si umeri, inflamatii ale gatului;

C7 - gusa endemica, cot de tenisman.

T1 - dureri de brat, boli la aparatul respirator;

T2 - probleme de inima;

T3 - astm bronsic, bronsite;

T4 - colecistopatii;

T5 - probleme ale ficatului, anemii, artrita;

T6 - gastrita, ulcer;

T7 - diabet;

T8 - scaderea imunitatii;

T9 - alergii, eczeme;

T10 - nefropatie, oboseala, ateroscleroza;

T11 - abces, eczeme;

T12 - boli reumatice.

L1 - constipatii, colite;

L2 - apendicita, varice hipostatice;

L3 - probleme de menstruatie, impotenta;

L4 - lobosciatica, lombalgie;

L5 - tulburari de circulatie periferica, crampe gambiene.

Zona sacrala - ileita, sacralgii.

Zona coccineana - hemoroizi, dureri ale vertebrei coccineene.

10 reguli de disciplină...

           ... pe care ar trebui să le învețe părinții

Disciplinarea copilului nu înseamnă pedepsirea lui când a greșit, ci înseamnă a-l învăța să deosebească ce e bine de ceea ce este rău, respectul față de ceilalți, comportamentele acceptabile și cele care nu sunt tolerate.

1. Pentru a disciplina un copil, trebuie, mai întâi ca acel copil să se simtă iubit și în siguranță alături de familia lui. Să învețe cum să își controleze, de mic, impulsurile. Înainte să disciplinezi un copil, trebuie să te disciplinezi în primul rând pe tine, să te autocontrolezi în fapte și în limbaj.

2 Învață să răspunzi eficient la comportamentele copilului, pentru a nu întări, din slăbiciune, comportamentele inadecvate (comportament agresiv, opozant, crize de isterie). Fii ferm și constant în comportament față de copil, și acesta va învăța că nu are rost să se manifeste într-un mod în care nu are șanse de succes.

3. Fii constant în metodele de disciplină, în pedepse, dar mai ales în limitele pe care le stabilești. Juniorul va testa mereu limitele, mai ales dacă va observa că ele variază de la o zi la alta, în funcție de starea ta de spirit.

4. Fii calm și nu reacționa exagerat atunci când copilul se poartă rău, și, mai ales, nu urla la el schimonosit de furie, imaginandu-ți că astfel îl educi. Nu faci decât să îl sperii pentru un timp, blocând activitatea pe care o face, însă cu timpul copilul se va autoproteja de urletele tale, ignorându-le. Prin acest tip de reacție, îl înveți pe copil că este acceptabil să îți pierzi controlul atunci când lucrurile nu se fac așa cum îți dorești tu. De aceea, când lucrurile sunt pe punctul de a o lua razna, mai bine ia o pauză, să te calmezi, și abia după aceea du-te la copil să îi dai lecții de comportament.

5. Evită excesele și în a-l critica și în a-l lăuda. Când critici copilul, asigură-te că el înțelege c nu ești de acord cu comportamentul, nu cu persoana lui, și că pe el, pe copil, îl iubești necondiționat. Nu exagera nici când îl lauzi – mai ales nu lăuda activitățile de rutină, pentru că aprecierile tale vor suna fals și ieftin și nu vor mai valora mare lucru atunci când vor fi legate de realizări cu adevărat mari. Nu te concentra pe ceea ce nu a făcut bine la un moment dat, mai ales dacă se străduiește – aceasta atitudine îl descurajează (”degeaba mă străduiesc, că tot nu este mulțumit de mine“).

6. Renunță la pedeapsa fizică, oricat de simbolică este cea pe care o aplici. Dacă ea reușește uneori să blocheze un comportament nedorit, palma face copilul furios/agresiv în timp. Un comportament abuziv nu corectează un comportament nedorit. Imaginează-ți că soțul sau soția îți mai aplică o pălmuță din când în când? Ți-ar plăcea, te-ar educa?

7. Recompensează comportamentul pozitiv, dar nu cu bani sau bomboane. Recompensele sociale sunt suficiente: îmbrățișare, laudă, plimbări peste programul planificat sau extra-minute de joacă. Fă diferența între recompensă și mită. Recompensa este ceva pe care copilul îl primește după ce a facut ceva, iar mita se dă înainte, pentru a-l motiva să facă un lucru. Mituind copilul să faca lucruri, îl determini să nu mai facă lucruri decît dacă îi iese ceva.

8. Stabileste reguli acceptabile și conforme vârstei copilului, iar fiecărei reguli – un sistem de consecințe. Regulile se negociază cu copilul (cele care țin de capacitatea lui de a negocia), dar mai ales se discută recompensele și „pedepsele“ împreună cu el. Lasă copilul s duporte consecințele naturale ale faptelor lui. Asta îl va ajuta să înțeleagă că este și va fi toată viața  ca responsabil pentru comportamentul lor. Suportand consecintele naturale ale comportamentului meu (dacă nu îmi fac tema, profesoara mă va certa sau îmi va da o notă proastă), nu îmi va scădea stima de sine, pentru că știu ca eu am ales acel comportament, ca urmare am ales și să fiu responsabil pentru el.

9. Nu îl pune în situații jenante –cearta sau pedepsirea lui în fața copiilor sau a altor adulți. Nu numai că asemenea practică nu își atinge scopul educativ, dar încarcă un copil de resentimente. Umilindu-l în public, îi punem o etichetă, iar el va fi devalorizat și în fața altora, și în ochii lui.

10. Nu uita că tu ești cel mai bun exemplu de comportament și reacție pentru copilul tău. Nu-i predica lucruri pe care nu le poți respecta. Nu ai niciun drept să o faci și pici de ipocrit, pierzând și respectul copilului tău.