Cârciumile Sucevei

 De la Hanul „Langer” şi „Craiul Negru”, la bufetul din cimitirul armenesc

Hanul Langer

Dacă în anul 1871 Suceava avea, aşa cum reiese din scrupuloasa listă cu „situaţia încheiată a cârciumilor şi hanurilor existente”, întocmită, la solicitarea Primăriei, de  polizeifeldwebel-ul (plutonierul de poliţie) Moczarski, nu mai puţin de 76 de „locante”,

la interval de un secol un „Mic îndreptar turistic” al Sucevei semnala doar vreo zece obiective (hoteluri şi restaurante, cabane, o cramă) care erau mai acătării.

Desigur că aceste obiective, menţionate la „adrese utile”, erau considerate ca având un standard acceptabil pentru a fi recomandate turiştilor, dar lor li se alăturau multe alte „locante”, care nu puteau fi trecute într-un ghid al unei localităţi din România care construia, cu elan, societatea socialistă multilateral dezvoltată.

Lista polizeifeldwebel-ului Moczarski

Cârciumile şi hanurile cuprinse în lista întocmită de devotatul slujbaş Moczarski, răspândite pe toată suprafaţa urbei, din pieţele şi de pe străzile principale, până pe uliţele mahalalelor mărginaşe, configurau o veritabilă hartă a economiei locale din cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-lea.

Polizeifeldwebel-ul Moczarski caligrafiază meticulos numele şi prenumele cârciumarului proprietar, numărul casei, denumirea uliţei şi a mahalalei, numele şi prenumele hangiului sau arendaşului, descrierea localului, precum şi arenda anuală.

A consemnat totodată şi câteva denumiri ale acestor locante. Două dintre ele erau „Hotel de Bukovina” şi „Shankhaus <Zum Hirschhorn>” (Cârciuma „La cornul de cerb”), prima situată pe Strada Transilvaniei, iar cea de-a doua pe Uliţa Crucii.

Diverse documente, inclusiv presa vremii, pomenesc alte localuri, unele cu denumiri pitoreşti: Hanul „Langer”, „Craiul Negru”, „La Cerbul de Aur”, „La Trei Coroane”, „La Şapte draci”, sau „La Para de Aur”.

Hanul “Langer”, cu „planşee în boltă” şi „pridvoare spre curtea interioară”, care avea la stradă un restaurant cu cafenea, iar la etaj, unde erau şi camerele de cazare, dispunea de un club pentru jocul de cărţi şi de biliard, a supravieţuit şi a trecut pragul dintre secole rezistând în perioada interbelică şi menţinându-se, ca imobil (deşi cu alte destinaţii utilitare), până în anul 1982, când a fost demolat.

Bufetul Areni

Cu mai bine de patru decenii în urmă, când centrul vechi al oraşului nu fusese încă demolat, fostul han (care, la origine, a fost curtea baronului armean Nicolae Kapri, dăruit după anul 1808 comunităţii urbane şi devenit „otel”, în beciurile căruia a funcţionat crama „Craiul Negru”) era parţial ocupat de un magazin Aprozar, având în curtea interioară stive de lăzi de ambalaj şi pivniţa plină cu cartofi şi rădăcinoase.

Proprietari şi „cârciumari salariaţi” sau „procentuali“

Aparţinând germanilor, armenilor sau evreilor şi mai puţin românilor (din cele 76 de locante enumerate doar câteva aveau proprietari români), cârciumile se înşiruiau una după alta, de la cele mici şi modeste (în care proprietarul era şi cârciumar), care dispuneau doar de o singură încăpere (precum cea a lui Gittel Strohminger, de pe Uliţa Mică a oraşului, sau cea a lui Kalman Hausfater, din Uliţa Ţigănească), la cele care aveau şi pivniţă (Freide Lauber, de pe Strada Imperială) sau câte-o “cameră laterală” (ca cea arendată de Eising Klinghofer de la moştenitorii lui Leiser Rozenfeld).

Altele erau prevăzute şi cu câte-o „cameră de locuit” (Cipra Weinbach din Uliţa Burdujenilor, sau Kalman Rozenhek şi Ester Wagner, care aveau câte-o crâşmă în Piaţa de alimente), iar unele localuri fie erau arendate de proprietari pe bani buni (Chaja Hausirer şi-a arendat cârciuma din Uliţa Mare lui Berel Sommer, Gittel Gussubel i-a arendat lui Feibisch Korner crâşma din Piaţa de alimente), fie aveau „cârciumari salariaţi” sau „procentuali“ (Iakob Gewolb ţinea în Strada Transilvaniei, cu cârcimar plătit, o cârciumă „cu pivniţă, grajd şi şopron deschis, cu cameră de locuit şi două camere de hotel”).

Casa Bucovineana

„Casa Bucovineană”, şobolanii, mastica şi lichiorul „Triple sec”

Revenind la „Micul îndreptar turistic” al Sucevei din anul 1970, remarcăm între locantele menţionate câteva restaurante care au trecut veacul („Casa Bucovineană” şi restaurantele „Rapid” şi „Ciocârlia”, care funcţionau în imobile vechi), alături de altele care au apărut în anii ’60 (restaurantele „Central”, „Union”, „Bucureşti”).

„Casa Bucovineană”, de pe strada Karl Marx, cândva un restaurant cu ştaif, cu ferestrele acoperite cu draperii grele de catifea, avea o bucătărie vestită pentru mâncărurile bune şi consistente şi licori pe măsură (vinuri din podgorii cu renume, coniacuri şi atât de consumatele – pe atunci – mastică şi lichior „Triple sec”).

Clădirea veche, ridicată pe pivniţe umede şi adânci, înconjurată de prăvălii, ateliere şi locuinţe precare, avea parte de şobolani şi mirosuri fetide. În anii ’70 interiorul rustic avea mobilier din lemn masiv şi era decorat cu vase de ceramică pictată şi ştergare cu motive populare.

Pe partea cealaltă a străzii, vizavi de „Casa Bucovinenă”, se afla o cârciumă cu terasă, un birt popular cu incinta înconjurată cu gard din şipci, care toamna era mascat cu stuf pentru a semnala faptul că a venit vremea mustului şi a pastramei.

Dintre localurile mai noi, Restaurantul „Central”, de la parterul Hotelului „Suceava”, era, (pe vremea când Hotelul „Arcaşul”, cu restaurant, braserie şi disco-bar se afla în construcţie) cel mai elegant din urbe. Dispunând şi de o grădină de vară în curtea interioară, restaurantul, amplasat chiar în buricul urbei (lângă agenţiile ONT Carpaţi, TAROM şi CFR), era recomandat şi rezervat turiştilor care veneau la Suceava.

La sprit la început de secol XX

Cafeneaua „La Varicea” şi „bodega cu podele de scândură date cu motorină”…

O locantă apărută în cea de-a doua jumătate a anilor ’60, era cafeneaua cunoscută sub numele „La Varicea” (cafenea ivită parcă să suplinească dispariţia Cafenelei Armeneşti din coasta Bisericii Sf. Cruce). Oficial, în localul respectiv, nu se serveau băuturi alcoolice, dar existenţa unui raion de dulciuri, la care se vindeau şi lichioruri, făcea ca adeseori cănile de cafea să conţină de fapt alte licori. Locanta, care la început a fost un spaţiu în care se adunau artiştii şi intelectualii urbei, a devenit un loc de întâlnire pentru liceeni (care bravau în public cu ţigara în gură şi aranjau „ceaiurile” de la sfârşit de săptămână) şi s-a transformat treptat într-o „bombă”, frecventată de şmecheri şi interlopi, unde se făcea schimb de valută şi comerţ pe sub mână cu ţigări străine.

Cafeneaua Armeneasca

„La Varicea” a rezistat până în 1982, când s-a trecut la demolarea totală a zonei şi a dispărut din peisajul urban întregul şir de imobile care începea de la fostul Hotel „Langer”, până dincolo de colţul străzii Curtea Domnească, către Şcoala Generală Nr. 2 (fostul Liceu de Fete „Doamna Maria”). În acel aliniament de clădiri funcţiona Restaurantul „Mestecăniş”, („o bodegă cu podele de scândură date cu motorină”, aşa cum îşi aminteşte prof. Roman Istrati, din care clienţii ieşeau cu hainele impregnate de mirosul greu de petrol), frecventat de căruţaşi, pieţari şi navetişti de la vechea Autogară care se afla în apropiere.

Restaurantul Mestecanis – demolare

Crama veche, prima rotiserie, „Saivanul”, berea la ţap şi „muniţia grea”

Undeva în spatele „Mestecănişului”, se afla – într-o galerie subterană boltită din piatră – o veche cramă, în care muşterii consumau frigăruile, pastrama şi ghiudemul, stropite cu vinuri de Huşi şi Cotnari, pe butoaie cu blaturi din scândură care aveau rol de mese, loc în care, în anii ’60, încă se mai putea bea vin pe săturate, „cu burta” sau „cu ziua”.

Odată cu transformarea zonei centrale şi construirea aliniamentului de blocuri în care au fost instalate Restaurantul “Bucureşti”, Farmacia nr. 1 şi OJT-ul, această cramă a fost dezafectată şi a apărut Crama “Vânătorul”(actualul Club V).

O altă cramă, „Bachus”, s-a deschis ceva mai târziu în zona Tipografiei.

Restaurantul „Bucureşti”, cu bar „la cucurigu” (amplasat la etaj, pe o platformă pe care se urca pe o scară interioară), avea şi o terasă descoperită, care, ulterior, a fost transformată în „plimbă tava”, o ospătărie cu autoservire. Vizavi, dincolo de piaţa placată cu marmură şi fântână arteziană, la parterul primului bloc turn din Suceava, se aflau Restaurantul „Union” şi cofetăria cu acelaşi nume. Şi în faţa acestui local se deschidea, în sezonul estival, o terasă care-i agasa pe locatari întrucât fumul grătarelor se ridica spre balcoane.

Tot în zona centrală, până la demolarea clădirilor care se aflau pe partea dinspre parc a străzii principale, au existat restaurantele „Carpaţi” şi „Moldova”.

Pe aceeaşi parte a străzii, dincolo de Parcul Central, mai sus de cinematograful „Tineretului”, era Restaurantul „Rapid” (menţionat în „Micul îndreptar turistic” al Sucevei din 1970), local în care a funcţionat prima rotiserie, cu vitrina la stradă prin care se vedeau puii răsucindu-se încet la frigare. În spatele localului era un bufet cu terasă, „Saivanul” cum îi spuneau sucevenii, unde, la micii rumeniţi pe grătar, sau la crenvurştii fierţi cu muştar, se consuma bere la halbă sau la ţap şi „muniţie grea” cu denumiri în jargon „matrafux”, „strapazol” sau „trifazat” (amestec făcut din două părţi apă şi una spirt rafinat).

„Saivanul” a dispărut şi el şi s-au construit Banca Comercială şi Hotel „Bucovina” (cu restaurat, terasă, bar şi cofetărie, dar şi cu prima sală de bowling la subsol).

Suceava – Centrul vechi în anii 70

„Epoca de aur”„mira”„capra cu trei iezi” şi echipe de control obştesc…

În zonele de extensie urbană (Areni, Mărăşeşti, cartierele „George Enescu” şi „Obcini”) au apărut, din prima jumătate a anilor ’70, restaurantele „Areni” (altul decât vechiul bufet cu acelaşi nume), „Gostat”, „Nordic”, „Rarău”…

Cârciumile aveau clienţi de dimineaţa până seara târziu, oamenii petreceau cu muzică, mâncarea şi licorile bahice se găseau din belşug.

„Epoca de aur” a socialismului încă nu se făcea simţită. Restaurantele şi cârciumile nu aşteptau ora 10.00 dimineaţa („mira”) pentru a pune în vânzare băuturi alcoolice şi nu se închideau seara la ora 22.00, pe străzi încă nu-şi făcuseră apariţia patrulele mixte care legitimau cetăţenii (un miliţian, un militar în termen şi doi membri ai formaţiunilor de gărzi patriotice – numite ironic „capra cu trei iezi”), iar magazinele şi alimentarele nu erau bântuite de echipele de control obştesc, alcătuite din membri de partid pensionari şi sindicalişti vigilenţi.

Cabana Adancata

Cabana din pădurice, „Căprioara” şi raţa din vârful stâlpului uns cu vaselină

La o altă margine a oraşului, la ieşirea din vechea mahala a Cut-ului, în păduricea de molid din apropierea Uzinei Electrice, era o cabană cu pavilioane din lemn, cu activitate sezonieră, care se deschidea la început de Florar şi funcţiona până la sfârşitul lunii octombrie. Frecventată cu precădere la sfârşit de săptămână, luminată prin anii ’60 cu felinare, cu muzicanţii cântând pe o platformă acoperită (formaţie din care se desprindeau, pe rând, violonistul, saxofonistul sau acordeonistul pentru a le cânta chefliilor la masă), cabana era un loc în care se petrecea până noaptea târziu.

În pădurice, ceva mai spre poale, era o popicărie şi un pavilion cu bufet, cu o mică terasă pe care se jucau rummy, table şi şah. Pe locul cabanei de lemn se află astăzi Restaurantul „Capriciu”, iar mai jos, la baza păduricii de molid, s-a construit Restaurantul „Brădet”.

Tot în zona Cut-ului, pe la sfârşitul anilor ’60, pe strada Mitropoliei, s-a construit Hotelul „Balada” şi complexul BTT, hotel care avea la parter o braserie-bar.

Sucevenii, care voiau să petreacă în aer liber, mergeau, la sfârşit de săptămână, la cabanele şi terasele din afara oraşului. Cele mai frecventate erau cabanele de la Adâncata („Căprioara”) şi de la Ilişeşti. Cabana „Căprioara”, căutată pentru mâncarea bună dar şi pentru că oferea un loc de petrecere mai retras, situat mai departe de ochii curioşi ai concitadinilor, era asaltată, cu precădere, în zilele libere de 1 mai şi 23 august.

Hotel Arcasul

Pe când era elev, prof. Roman Istrati, care îl însoţea pe entomologul Ioan Nemeş în escapadele de „prins gâze” (de colectat insecte, pe care, de multe ori, le prindeau noaptea pe un cearceaf alb, la lumina felinarului), îşi aminteşte că, de 1 mai, în campingul din preajma cabanei se implanta un stâlp din lemn, uns cu un strat gros de vaselină, în vârful căruia era atârnată, într-o plasă, o raţă. Cel care reuşea să se urce pe stâlp devenea posesorul raţei în aplauzele asistenţei.

Cabana de la Ilişeşti era tot o locaţie de sezon, la care se refugiau şi chefuiau, pentru a nu fi în văzul publicului, activiştii de partid şi oficialităţile locale.

Restaurantul CFR – „servicii prompte la orele de sosire a trenurilor”

Şi în cele două gări ale Sucevei existau restaurante. În Gara Burdujeni, în perioada interbelică, restaurantul, care deservea clienţii pe clase CFR – cu salon pentru călătorii claselor I şi II, şi separat pentru clasa a III-a) aparţinea unui armean. Aşa cum am aflat chiar de la unul din fii patronului, nonagenarul Andrei Avedic Gheorghiu (care, deşi trăieşte din anul 1970 în SUA, vine în fiecare vară la Suceava), potrivit caietului de sarcini impus de CFR, „restaurantul trebuia să fie deschis zi şi noapte şi să ofere servicii prompte la orele de sosire în gară a trenurilor”. Restaurantul, care a funcţionat un timp şi după naţionalizare în sistem de mandatariat, s-a degradat apoi şi a devenit o cârciumă ordinară. În Gara Suceava Nord (Iţcani), în afară de bufetul de pe peron, exista şi o cârciumă cu terasă în parcul feroviar de alături.

Suprarealism autohton – bufetul din cimitirul armenesc

Trebuie să spun că în afara localurilor menţionate (cărora, după 1990, odată cu începerea procesului de privatizare şi promovarea liberei iniţiative, li s-au adăugat numeroase altele) în anii ’70-’80 funcţionau o serie de alte locante, cârciumioare, birturi populare, chioşcuri şi bufete (unele sezoniere, ca cele din zona ştrandului sau – adevărată mostră se suprarealism autohton – bufetul care a existat o vreme în cimitirul armenesc Sf. Simion, desfiinţat apoi pentru că acolo se adunau la băut şoferii şi mecanicii de la garajul PCR din apropiere).

Cu denumiri care n-au supravieţuit supradenumirilor populare („Trei scări”, „Trei păduchi”, „La ostreţe”…), cu rezonanţe feroviare („Rapid”, „Expres”,…), cu sugestii regionale sau naţionale („Casa Bucovineană”,„Naţional”…) sau cu ecouri geografice („Nordic”, „Carpaţi”, „Rarău”, „Mestecăniş”…) cârciumile Sucevei au marcat, marchează şi vor marca în continuare (cu schimbările inerente trecerii anilor) harta locală a urbei.

Tiberiu COSOVAN

Psihologia copilului adoptat

Adoptarea unui copil, indiferent de varsta pe care o are acesta, nu este un demers usor. Din contra, oricand apar situatii neprevazute, riscuri si dificultati de tot felul, care-i privesc atat pe parintii adoptivi, cat si pe copilul adoptat. Confruntarea cu toate acestea presupune un proces indelungat, eforturi de ambele parti si, nu de putine ori, apelarea la un ajutor specializat. Pentru a intelege mai bine ce presupune psihologia copilului adoptat, dar si cum pot noii parinti sa-l ajute in vederea adaptarii la noua viata, parcurgeti articolul de mai jos. Este important sa va informati pe aceasta tema intrucat, la un moment dat, puteti fi chiar voi sau cineva apropiat in situatia de a adopta un copil.

» Principalele particularitati ale psihologiei copilului adoptat- care sunt starile, emotiile si sentimentele cel mai des intalnite
» Nevoile de baza ale copilului adoptat
» Cum pot parintii adoptivi sa-si ajute copilul sa se adapteze schimbarilor din viata sa-cateva sfaturi oferite de specialistii in psihologia copilului adoptat

Principalele particularitati ale psihologiei copilului adoptat- care sunt starile, emotiile si sentimentele cel mai des intalnite

Mai intai de toate, copilul adoptat se simte abandonat , se intreaba de ce a fost parasit de parintii naturali si poate sa creada ca "nu este suficient de bun" pentru a avea o mama si un tata. De aici, convingerea ca "nimeni nu ma vrea cu adevarat". Aceste emotii dureroase sunt mai evidente in cazul copiilor mai mari, care pot afla ca mamele biologice au si alti copii, la care insa nu au renuntat.

Un alt aspect important legat de psihologia copilului adoptat este ca acesta se confrunta cu o suferinta profunda. Desigur, aceasta este fireasca in conditiile in care copilul tanjeste, chiar daca nu constientizeaza, dupa parintii/parintele pe care ii cunoaste/il cunoaste deja. Din aceasta perspectiva, psihologii sunt de parere ca durerea e provocata de lipsa confirmarii "ca este acceptat, ca apartine cuiva".
Durerea poate lua forme diverse, precum: tristetea profunda, angoasa, disperarea, pierderea controlului. Depinde insa de parintii adoptivi cum il vor sprijini pe copil sa inteleaga faptul ca ei ii sunt alaturi si ca va depasi aceste stari. In acest caz, copilul va ajunge, in final, sa invete ca adoptia ii poate oferi ceea ce i-a lipsit anterior, mai exact dragoste, acceptare si apreciere.

De asemenea, copilul adoptat se poate confrunta cu pierderea respectului de sine, cu intrebari la care nu gaseste raspuns. In privinta acestui ultim aspect, specialistii considera ca mai ales copiii  ce si-au cunoscut parintii naturali pot cauta cu disperare raspunsuri legate de: "cum mai arata familia din care am plecat?; "oare mai am frati, surori?", "unde este acum familia mea?", "de ce nu m-au mai vrut?" etc.. De aici, pot aparea tot felul de probleme, legate in principal de formarea identitatii.

Studii de specialitate (Evan B. Donaldson, "Adoption Institute", 2009) au aratat ca adoptatii vor trece prin 5 etape de formare a identitatii:
• Negarea noii identitatii, legata de dobandirea statutului de adoptat
• Inceperea constientizarii faptului ca, in urma adoptiei, li se intampla si lucruri bune. Nu sunt insa gata sa le aprecieze la adevarata lor valoare
• "Blocajul" in ceea ce priveste acceptarea noului statut.-Copilul poate deveni trist, furios poate simti ca nu isi gaseste locul.

• Incepe sa-si accepte noul statut- Copilul incepe sa se simta integrat in noua familie, simte ca este apreciat si iubit.

• Impacarea cu situatia- In final, devine linistit si accepta pe deplin noul sau statut.
Parintii adoptivi trebuie sa stie faptul ca, in general, copilul se va adapta noii sale situatii in doua feluri: fie va incerca sa testeze limite, sa vada daca ar putea fi iar abandonati, fie vor incerca sa se identifice, cat de mult pot, cu anumite "modele" cu care vor veni in contact in familia adoptiva. Practic, psihologii spun ca, in aceasta ultima situatie, copilul isi va construi un "eu fals", ceea ce, in timp, ar putea duce la scaderea stimei de sine si a increderii in sine.
In schimb, cei care le forteaza limitele noilor parinti, sunt descrisi de catre experti ca fiind maniosi, manipulativi si deloc dornici sa coopereze. Ei incearca permanent sa verifice daca acestia ii vor cu adevarat, daca tin la ei suficient de mult astfel incat sa-i pastreze, indiferent de ce le-ar face. Lucrurile sunt complicate aici, intrucat este vorba, de fapt, de "incercari de recreere a abandonului, fabricate inconstient", dar care sunt transpuse in realitate. Si in acest caz reactia parintilor adoptivi este esentiala. Ei ar trebui sa fie calmi si prudenti pentru a nu-l face pe cel adoptat sa se simta ulterior rusinat de ceea ce a facut, intrucat acest lucru nu ar face decat sa-i creeze noi frustrari.
Nu in ultimul rand, copilul adoptat se confrunta frecvent cu un puternic sentiment de vina. Pe de o parte, aceasta rezulta din ceea ce s-a mentionat mai sus: ca nu a fost suficient de bun pentru a merita sa fie pastrat de mama naturala. Pe de alta parte, sentimentul de vina poate fi alimentat de convingerea ca "isi va trada familia adoptiva si ca isi va rani noii parinti daca va dori sa-si cunoasca/sa-si revada familia de la care a fost adoptat".

Nevoile de baza ale copilului adoptat

Multitudinea si varietatea starilor, emotiilor si sentimentelor prin care trece un copil adoptat contribuie la aparitia unor nevoi mai speciale. Iata-le pe cele mai semnificative:

1. Nevoia frecventa de confirmare a faptului ca este dorit si ca este binevenit

2. Nevoia de a fi asigurat ca va avea doua "mosteniri": una biologica (de la parintii naturali) si una de la parintii adoptivi.

3.Trebuie sa fie invatat ca adoptia este un lucru frumos si dureros deopotriva, care aduce cu ea schimbari pe termen lung.

Specialistii in psihologia copilului adoptat cred ca acesta trebuie sa stie mai intai "povestea adoptarii sale, apoi povestea nasterii sale si in cele din urma date despre parintii biologici". In acest context, copilul trebuie pregatit si pentru eventuale "atacuri" venite din partea unor persoane din afara familiei, legate de faptul ca nu-si cunoaste parintii adevarati, ca "mama ta nu te-a vrut", ca "noii parinti nu te iubesc" etc..

4. Este necesar sa stie ca nu va fi lasat sa infrunte singur durerea. Mai mult, trebuie sa i se spuna des ca decizia parintilor naturali de a-l lasa sa fie adoptat nu a avut nicio legatura cu el, ci a tinut numai de ei.

5.Trebuie lasat sa-si exprime toate sentimentele legate de adoptie- Acest lucru ii va ajuta sa se elibereze si astfel sa poata invata sa primeasca dragoste si sa o daruiasca familiei adoptive.

6.Copilul adoptat care si-a parasit tara natala dupa adoptie are o mare nevoie de a sti ca apartine cuiva, ca poate avea legaturi si ca poate ramane conectat cu legaturile respective- Poate sa aiba parte de toate acestea si datorita unor grupuri de sustinere, a stabilirii de legaturi cu alti copii adoptati si prin identificarea cu tara de origine. In plus, poate fi stimulat sa-si dezvolte interese si pasiuni similare celor ale membrilor din familia adoptiva.

Cum pot parintii adoptivi sa-si ajute copilul sa se adapteze schimbarilor din viata sa-cateva sfaturi oferite de specialistii in psihologia copilului adoptat

Chiar daca noii parinti nu pot controla riscurile la care copilul va fi supus dupa adoptie, exista totusi o serie de demersuri pe care acestia le pot face pentru a-i asigura acestuia un mediu sanatos si stabil in care sa se dezvolte. Practic, asa cum spune si Nancy Cohen, medic si director in cadrul "Hincks-Dellcrest Centre for Children's Mental Health" (din Toronto, Canada), este esential ca un copil adoptat "sa aiba parte de intrarea intr-un mediu familial pozitiv, care sa-i ofere oportunitatea de a dezvolta noi relatii sanatoase, bazate pe atasament".

Concret, parintii adoptivi ar putea sa-si ajute copilul prin:

1. Asigurarea unei prezente si a unui sprijin permanent- In viziunea lui Nancy Cohen, copilul adoptat are nevoie sa stie ca, "indiferent de ceea ce face, are mereu pe cineva in jur". In plus, copilul va invata sa aiba incredere in noii parinti daca acestia sunt sensibili la starile/emotiile/sentimentele sale si ii demonstreaza frecvent acest lucru.

2. Intelegerea faptului ca noul membru al familiei a schimbat mediul si ca are nevoie sa se adapteze la el- Parintii adoptivi trebuie sa se straduiasca, pe cat posibil, sa ramana calmi, rabdatori si sa gaseasca solutii pentru ca micutul sa se familiarizeze cu noul sau mediu. De exemplu, in cazul in care un copil mai mic este culcat intr-o camera mai intunecata si cu mobila altfel aranjata decat cea in care dormise pana atunci, este foarte posibil ca va incepe sa planga. Parintii vor trebui sa se duca la el si sa-l calmeze. Copilul va intelege altfel ca este ascultat, iubit si ca se poate baza oricand pe ei.

3. Nu trebuie sa-l copleseasca pe copil cu tot felul de atentii- Este ceva obisnuit ca noii parinti sa organizeze tot felul de petreceri de bun-venit sau sa-i ofere copilului o multime de atentii. Desigur, nu este ceva rau, atata timp cat nu se exagereaza. Mai bine este insa ca parintii sa-i ofere copilului atat cat acesta sa simta ca este binevenit in noua sa familie. Mult mai important este sa-i asigure un sprijin constant si un mediu in care sa se simta in siguranta.

4. Sa-i respecte pe parintii biologici- Asa cum sunt de parere si expertii, nu de putine ori se intampla ca parintii adoptivi sa-i spuna copilului adoptat numai lucruri negative despre parintii naturali. De pilda, doctor Nancy Cohen a constatat ca printre aceste lucruri se numara frecvent: "Parintii tai nu te-au vrut", "Beau prea mult" sau "Sunt niste oameni rai". Tot ea a mentionat insa ca este mult mai bine ca, in loc de astfel de lucruri, copilul sa auda cuvinte precum: "Parintii tai au vrut sa se asigure ca vei fi in siguranta. Ai ajuns la noi din acest motiv, nu pentru ca ei nu te-au iubit. Noi suntem foarte fericiti ca acum esti copilul nostru!". Cand parintii adoptivi aleg aceasta solutie, nu vor alimenta frustrarile, furia si temerile copilului, demonstrandu-i totodata copilului ca este in siguranta in preajma lor.

5. Sa fie foarte atenti la manifestarile copilului- Psihologii considera ca, daca un copil manifesta una sau doua dintre problemele mentionate in randurile de mai jos, este vorba de o problema nu foarte grava si probabil trecatoare. In schimb, daca parintii observa ca al lor copil are mai mult de doua dintre problemele specificate, e vorba de ceva serios si trebuie sa apeleze la ajutor specializat.

Iata o "lista"cu cele mai comune probleme:
• Pierderea apetitului sau, dimpotriva, cresterea brusca a acestuia
• Schimbari in regimul de somn (nu poate dormi sau are nevoie de prea mult somn)
• Scaderea performantelor scolare
• Lipsa de interes fata de igiena personala
• Lipsa prietenilor; tendinta de izolare
• Aparitia a tot felul de obsesii si temeri
• Scaderea interesului pentru un anumit hobby
• Tendinta de a-si face prieteni mai degraba "indezirabili"
• Minte frecvent
• Fura
• Manifestarea asa-numitului "comportament al orfanului" (acesta apare mai frecvent la copiii mai mici de 5 ani si se manifesta prin leganat sau prin miscarea necontrolata a capului, intr-o parte si in alta)
• Se dezvolta lent din punct de vedere fizic si/sau intelectual
• Are tendinta de a fi violent si de a face crize de nervi
• Isi face rau singur (de exemplu, se automutileaza)
• Incearca sa abuzeze de medicamente sau sa apeleze la alte substante interzise

In afara aspectelor prezentate, credeti ca mai sunt si altele care ar trebui sa fie incluse in psihologia, atat de complexa, a copilului adoptat? 

sursa: INTERNET

23 de SFATURI cu privire la DRAGOSTE: Dure, dar adevărate

Cinismul sănătos promovat de 30 de ani încoace de psihologul Mihail Labkovskii nu lasă pe nimeni indiferent. Merită să recunoaştem, că în spatele replicilor dure se ascunde mult adevăr. Multe dintre judecăţile lui ar trebui ascultate:

1. Nimeni nu are nevoie de cel ce nu are nevoie de sine. Cel ce se acceptă aşa cum este trăieşte o viaţă sănătoasă şi plină , în pofida problemelor cotidiene.

2. Dacă cel mai bun sex la dvs este după scandal, atunci aceasta nu e pe mult timp. În curând vor rămâne doar scandalurile.

3. Dacă nu vă simţiţi bine cu un bărbat la prima, a doua , a treia întâlnire nu programaţi a 4-a întâlnire. La primele întâlniri bărbaţii se arată pe sine în cea mai bună manieră, dar dacă nu vă este plăcut să vă aflaţi lângă el, nu va ieşi nimic bun din toată asta.

4. Pe oameni nu îi iubim pentru că se umilesc. Paradoxul constă în aceea, că pe femeile ticăloase bărbaţii le adoră cel mai mult.

5. În ceea ce priveşte femeile tinere, frumoase care nu îşi pot găsi perechea, pentru că (vezi tu) au standarde înalte – aceasta e incapacitate de relaţionare şi frică de ele.

6. Noi măsurăm dragostea cu nivelul suferinţelor. Dar dragostea adevărată este despre cât de fericit eşti. 

7. Dacă vreţi să vă măritaţi cât mai curând trebuie să încetaţi să vă gândiţi la asta. Este la fel cu dorinţa de a avea o păpuşă pe capotă, fata şi alte nimicuri. La oamenii sănătoşi situaţia e un pic altfel. Unu : ei simt nevoia de a iubi. Cu această nevoie de a iubi, ele întâlnesc bărbaţi care le iubesc.

8. Oamenii sănătoşi întotdeauna se aleg pe sine, iar nevroticii – relaţiile împotriva lor şi în aceasta constă principala diferenţă.

9. Niciodată nu trebuie să conversaţi cu bărbaţi căsătoriţi. Peştele se comercializează în magazin de peşte, iar carnea – în cel de carne. Nu pierdeţi timpul. Bărbatul căsătorit nu are nevoie de soţie, el deja are una acasă.

10.  Dacă vreţi să vă căsătoriţi, vă întâlniţi sau locuiţi împreună deja de jumătate de an- 1 an şi nimic nu se întâmplă, trebuie să-l întrebaţi dacă vrea el familie şi nuntă. Dacă bărbatul nu e gata să întemeieze o familie înseamnă că trebuie să vă despărţiţi.

11. Dacă un om îi înlocuieşte lumea celuilalt, asta înseamnă că primul nu are lumea sa.

12. Oricare – şi subliniez – oricare femeie care stă acasă şi se ocupă doar de gospodărie şi de copii degradează. Aceasta e de neevitat. Şi la urma urmei, bărbatului i se face urât cu femeia lui, el începe să o considere prostuţă şi până la divorţ nu e cale lungă. Şi fiţi atenţi: de la bun început bărbatul nu a insistat asupra vreunui lucru, femeia a fost cea care bătea din palme şi zicea că ea va sta bucuroasă acasă.

13. Singurătatea nu e lipsa dragostei din jur. Aceasta e lipsa interesului faţă de sine.

14. Dacă el vă presează, pur şi simplu, despărţiţi-vă. Nu vă fie frică să rămâneţi singură. Niciun bărbat din lumea asta  nu merită suferinţa dvs, umilinţa dvs, ignorând dorinţele şi nevoile dvs. Niciunul.

15. Totul e simplu – e el, aşa cum e. Şi sunteţi dvs – aşa precum sunteţi. Vouă ori vă este bine împreună, ori trebuie să vă despărţiţi. Şi cel mai bine e înainte de a lua prima casă în credit şi a naşte 3 copii.

16. Cel care e sănătos psihic se orientează după sentimentele sale şi întotdeauna se alege pe sine. Nici frumuseţea, nici dragostea nu cer sacrificii. Sau dacă cer, înseamnă că nu sunt istoria dvs. Nu există asemenea ţel, pentru care merită să răbdaţi ceva în relaţie.

17. Toată viaţa să mergi pe vârful degetelor – nu vei reuşi, dar să te dezamăgeşti întotdeauna e mai dureros decât să te arăţi cum eşti într-adevăr.

18. În privinţa căutării partenerului vă voi spune: pe cine să căutaţi? Singura calitate care poate fi la partenerul tău este că acesta te atrage. Toate celelalte nu joacă niciun rol. Dacă îl iubeşti şi ai emoţii pentru el , alte “standarde” nu contează.

19. Oamenii care nu se iubesc pe sine, nu se pot iubi unul pe altul , de aceea ei nu pot avea o pereche fericită.

20. Ce trebuie să faci ca să te măriţi? Trebuie să faci un singur lucru: să fii tu însăţi. Este de ajuns. Şi iubesc, în principiu numai pentru asta.

21. Dacă nu vă place cum el se atârnă faţă de dvs, face ceva neplăcut, spuneţi-i o singură dată despre asta.Dacă lucrurile nu se schimbă – la revedere.

22. Omul normal nu continuă relaţia în care el nu este apreciat corespunzător. De altfel, el nici nu o va începe.

23. Unicul timp  din viaţa omului când el este în mod obiectiv dependent – e copilăria şi dependenţa de părinţi. Durează aceasta nu foarte mult timp. În toate celelalte cazuri, rămânerea într-o relaţie este alegerea omului matur.

Sursa 

Relaţia tată-fiică

În cabinetul de psihoterapie, multe subiecte sensibile ale pacienţilor se învârt în jurul relaţiei tată-fiică, o relaţie extrem de puternică, indiferent cât este de conştientizată sau nu importanţa ei. Fie că e vorba despre femei cu anumite dificultăţi în a relaţiona cu bărbaţii, fie că e vorba despre bărbaţi care se întreabă dacă sunt sau nu taţi buni pentru fiicele lor, fiecare dintre ei ştie intuitiv că această relaţie le marchează existenţa şi are puterea de a modela, destine şi chiar dacă nu o mai pot schimba, îşi doresc măcar să o înţeleagă, ca să poată depăşi problemele prezente în relaţionarea cu ceilalţi.

Psihanalistul Alain Braconnier în cartea sa, “Cum să fii un tată bun pentru fiica ta”, spunea foarte direct că “Destinul de femeie al fiecărei fete depinde de relaţia pe care o are cu tatăl ei. Această relaţie îi va consolida întreaga existenţă atunci când, din fetiţa, ea va deveni adolescentă, apoi femeie, iubită sau soţie. A înţelege relaţia pe care o fată o are cu tatăl ei înseamnă a înţelege rolul pe care acesta îl joacă în formarea ei ca tânără şi apoi, ca femeie.”

Relaţia tată-fiică este o relaţie profundă, care poate fi manifestată frumos şi cald, sau se poate transforma într-o rană relaţională şi afectivă pe care fiica o va purta toată viaţa. Dacă fetele nu au experinţa unui tată afectuos, atent la nevoile lor, alături de ele, care să le vadă şi să le confirme, cel mai probabil nu vor avea nici sentimentul că există un bărbat potrivit în această lume pentru ele, iar căutarea lui va deveni primordială. În detrimentul, uneori, al carierei şi reuşitei profesionale, al familiei pe care urmează să o întemeieze şi din păcate, chiar şi al bunăstării şi fericirii personale.

O întrebare cu care începem incursiunea noastră este “La ce serveşte părintele de sex opus?”. Tatăl o ajută pe fetiţa să devină conştientă, prin simpla lui prezenţă, de realitatea sexului opus, cu toate diferenţierile pe care aceasta le presupune: fizic, aptitudini şi preferinţe, capacităţi şi alegeri în viaţă, mod de a se alinia social.

În funcţie de maturitatea emoţională pe care o are, de calitatea relaţiei de cuplu, de factorii care au influenţat luarea deciziei de a avea un copil, dar şi de modelul de relaţie avut cu părinţii lui, un tată se va implica mai mult sau mai puţin în relaţia cu propriul copil. Aceşti factori sunt amintiţi în ordinea importanţei lor. Un bărbat matur va avea o relaţiei mult mai bună cu copilul lui, dacă el este împlinit în relaţia lui de cuplu şi şi-a dorit să devină tată. Există bărbaţi care devin părinţi doar pentru că partenera lor îşi doreşte acest lucru, fără ca ei să fi emis vreo opinie clară în această privinţă. Modelul patern văzut în propria familie îl poate influenţa, dar nu atât de puternic dacă el este matur emoţional şi ieşit din dependenţele faţă de propriii părinţi şi îşi doreşte în mod activ şi conştient să-şi construiască o relaţie mult mai bună cu copilul lui.

Emoţia pe care o are un bărbat când află că are o fetiţă este greu de descris. Este emoţia dinaintea unei întâlniri speciale şi care anunţă începutul unei poveşti profunde,  frumoase şi care va dura o viaţă întreagă. Dacă naşterea unui băieţel îl va face să se gândească şi să viseze la sine şi la calităţile masculine pe care doreşte să le transmită băiatului, naşterea unei fetiţe îl va pune faţă în faţă cu o mare provocare: de a-şi descoperi o faţetă nouă a masculinităţii, îmbrăcată în delicateţe şi tandreţe. Pornind de la primul zâmbet, primul cuvânt, prima îmbrăţişare sau suferinţă a fetiţei, tatăl va descoperi o nouă lume la care nu a avut încă acces – cea a feminităţii inocente, vulnerabile şi care îi va solicita toată atenţia şi grija. Se poate întâmpla şi ca, această misiune să îl sperie, să îl blocheze şi să îl facă să se refugieze într-un rol superficial, insuficient pentru o relaţie atât de complexă. Un tată trebuie să găsească echilibrul dificil dintre dragoste şi  protecţie, pe de o parte şi fermitate dublată de autoritate, pe de cealaltă.

În funcţie de modul în care taţii sunt prezenţi în relaţie, există câteva tipologii parentale despre care au scris mulţi psihoterapeuţi în studiile lor. Le vom enumera pe cele care influenţează negativ relaţia tată-fiică, pe scurt, cu speranţa că fiecare tată să vadă care sunt minusurile fiecăreia.

Taţii puritani – sunt cei care manifestă răceală afectivă, sunt tăcuţi şi nu îşi doresc o relaţie tandră şi afectuoasă cu fetele lor. O astfel de relaţie tăcută şi rece impactează cel mai mult în momentul în care fetele ajung la pubertate şi le obligă practic la duplicitate comportamentală. O fată pentru tatăl dominator şi rece, o altă fată pentru restul lumii. Acum e momentul în care încep secretele cu terţii, ascunderea preocupărilor de diferenţiere sexuală prin vestimentaţie, machiaj, modă, pe care părintele rece şi distant le poate percepe ca frivole şi le va amenda comportamental ca atare: interdicţii, suspiciune, pedeapsa.

Taţii autoritari şi duri – sunt cei de care fetelor le este teamă, fie că este vorba de violenţa verbală sau fizică, fie că este vorba de statura impozantă, voce puternică, sau de prezenţa inconstantă în viaţa fetelor. Autoritatea este importantă în relaţia cu un copil, doar că trebuie să fie proporţionată şi adaptată la sensibilitatea fiecărui copil, în aşa fel încât sentimentul de frică în relaţia părinte-copil să nu ajungă nota dominantă.

Taţii “amicii fetelor” – sunt cei care se identifică cu tinereţea fetei lor şi nu vor reuşi să pună o limită, o distanţă igienică şi utilă între copilărie şi maturitate. Sunt cei care au ei înşişi dificultăţi în a fi adulţi, în a-şi asuma statutul de părinte care modelează un destin. Aceştia sunt tentaţi să mai copilărească, şi să-şi găsească aceleaşi puncte de interes ca fata lor. Dar într-un astfel de “amic” nicio fată nu poate găsi acel sprijin patern matur de care are nevoie. Pentru că, dincolo de faptul că ei sunt părintele “bun”, care iartă, răsfaţă şi “înţelege” mereu, prezintă dezavantajul de termen lung al prelungirii copilăriei propriei fiice, al exemplului de neseriozitate şi neasumare al propriei vieţi, cu bune dar şi cu rele.

Taţii prea “lipicioşi” – sunt cei care nu respectă nevoia de intimitate şi de spaţiu personal al fetei lor, fiind mult prea intruzivi. Fiecare fată are nevoie de dragoste, dar şi de respect, de apropiere, dar şi de distanţare faţă de părinte. Sunt mulţi care, inconştient, îşi abuzează afectiv fetele, nereuşind să păstreze distanţa potrivită şi sănătoasă între ei şi fiică şi fără să paraziteze cu nevoile lor viaţă afectivă a fetei. Sunt îndeobşte taţii care îţi fac programul zilei, îţi triază fără drept de apel atât lecturile, cât şi garderoba sau lista de prieteni. Plăcuţi, lipicioşi, însă despotici atunci când fiica nu întruneşte condiţiile parentale.

Taţii inaccesibili, absenţi – sunt cei care mai deloc disponibili familiei, din cauza unei slujbe complexe, dar şi cei care nu şi-au dorit niciodată o fiică (un copil). Şi care, prin consecinţă, sabotează viaţa de familie prin absenteism programatic şi inflexibil. Sunt taţii veşnic “deranjaţi” de proprii copii sau îndatoriri faţă de aceştia, taţii la care trebuie să îţi faci o programare în audienţă. Oricâte pretexte îşi vor găsi însă pentru a-şi justifica un astfel de comportament, o fată cu un astfel de tată va trăi din plin sentimente de abandon şi de vid emoţional.

Taţii colerici – sunt cei total nemulţumiţi de ei înşişi şi de ceea ce au realizat, care poartă pe umerii lor complexe de inferioritate şi care îşi manifestă  neputinţa prin accese de furie nestăpânită. Sunt despoţii propriei familii, căreia nu îi rămâne decât să umble în vârful picioarelor prin preajma lor, în speranţa că vor reuşi să evite, fie chiar şi temporar, crizele acestora. De obicei, mama este facilitatorul acestui soi de comportament disctructiv al tatălui şi nu dispune de suficientă putere să se opună acestuia. Fiicelor le va rămâne o viaţă întreagă acesta violenţă în amintire, se vor teme de conflict în orice relaţie, pentru că ţipetele tatălui vor răsuna mulţi ani în mintea lor. Şi vor trezi aceeaşi reacţie de frică bazală, aproape animalică, de conflict deschis.

Taţii depresivi – sunt cei care nu mai au puterea de a lupta pentru ei înşişi, darămite pentru familiile lor. Nu pot oferi sprijin şi protecţie copiilor şi lasă un sentiment de anxietate în sufletul lor. Ei au obligaţia de a se duce urgent la un psihoterapeut pentru a redeveni ceea ce sunt: adulţi care reuşesc să gestioneze şi cele mai neplăcute momente ale vieţii, care se pot bucura de viaţă. În cazul în care ei rămân aşa, îi pot “contamina” pe copiii cu lipsa lor de vitalitate, speranţă sau încredere în viaţă. În aceste cazuri, are loc o inversare de roluri, copilul căutând să compenseze lipsa de energie paternă prin asumarea rolului parental. Fetele care au crescut într-un astfel de mediu familial sunt mult mai înclinate să îşi aleagă soţi / iubiţi care trebuie ajutaţi, care sunt slabi şi depresivi la rândul lor.

Indiferent cum sunt şi cât de bine ştiu a se comporta în rolul de părinte, taţii trebuie să înţeleagă că, pentru fiicele lor, ei sunt şi rămân modele de identificare. Uneori mai puternice, alteori atenuate sau potenţate de modelul matern. Identificarea cu unul dintre părinţi înseamnă atribuirea inconştientă de atitudini sau trăsături de caracter. Fie că se poziţionează pe aceeaşi parte a paradigmei, fie că îşi doresc să se afle la polul opus, copiii vor avea întotdeauna la baza modelul familial din care au apărut şi îi vor fi tributari.

Prima dragoste din viaţa unei fete este dragostea pentru tatăl ei. Nicio altă iubire nu se poate compară cu profunzimea acesteia. Se ştie că aproape toate fetiţele şi-au dorit să se mărite cu taţii lor, din dorinţa inconştientă de a întoarce cumva taţilor un pic din dragostea, afecţiunea şi grijă pe care ei au dăruit-o fetelor lor. Tatăl şi fiica pot avea o relaţie frumoasă toată viaţa şi atunci fiecare se bucura de celălalt şi de tot ce îşi pot împărtăşi ca sentimente. Dar pot, de asemenea, să rămână blocaţi într-o relaţie nefastă, dacă părintele nu o ajută să se desprindă din această dependenţă paternală, pentru ca ea să-şi continue viaţa adultă de femeie. Din păcate, există încă puţini taţi care le pot oferi fetelor o prezenţă afectuoasă şi permanentă. Când nu există o relaţie autentică, de dragoste necondiţionată, relaţia tată-fiică lasă un gol emoţional, resimţit de fiică ca pe o traumă. Pentru a o depăşi, tinerele vor adopta anumite atitudini, comportamente, care nu sunt altceva decât modalităţi de a atrage atenţia bărbatului, oricare ar fi el, pentru a acoperi acel gol.

Fiicele devenite femei, care nu au avut parte de o relaţie emoţională hrănitoare cu tatăl lor, vor tinde să se comporte în două moduri:

Femeile  – “eterne adolescente”

Reprezintă o tipologie complexă, cu multe nuanţe comportamentale, pornind de la nevoia de a plăcea, la dorinţa de seducţie, la sentimentul de revoltă, sau până la retragere emoţională sau marginalizare socială. Sau se pot revolta împotriva feminităţii, ignorând femeia reală din ele. Tatăl le-a lipsit ca prezenţă sau ajutor în dezvoltarea lor psihologică. Ele nu s-au putut maturiza emoţional în raport cu masculinitatea şi au intrat în relaţii purtând în suflet o traumă. “Eternele adolescente” refuză să-şi asume responsabilitatea vieţii unui adult, a unei relaţii adevărate, nu vor obligaţii şi preferă doar bucuria momentului. Se pot distinge în această categorie câteva tipologii:

“Păpuşica” – când tatăl le “vedea” şi le admiră doar frumuseţea fizică, ele şi-au format convingerea că, înainte de toate, ele trebuie să placă. Şi şi-au construit întreagă identitate pornind de la imaginea pe care ceilalţi, în special bărbaţii, o pot proiecta asupra lor. “Păpuşica” nu va avea o personalitate conturată, ci împrumutată de la modelele din reviste. Se va lăsa manipulată, va fi ca o marionetă la braţul unui bărbat de succes, nefolosindu-şi întregul ei potenţial intelectual.

“Seducătoarea” – când nu şi-a dezvoltat simţul propriei valori, neglijată de tată, dar dorindu-şi dragostea lui, a devenit o mică seducătoare, obţinând ceea ce îşi doreşte pe moment de la un bărbat. Nu va putea avea o relaţie adevărată cu bărbatul pe care îl iubeşte.

“Fragila” – dacă constituţia lor psihică a fost mai fragilă, mai sensibilă, neprimind dragostea necesară, s-au retras într-o lume a cărţilor sau imaginară, unde fantezia a ţinut loc căldurii paterne. Nu îndrăznesc să intre în relaţii, fug de trăirea unor sentimente puternice, vii.

“Revoltata” – Când a avut un tată de care s-a jenat, fata va ajunge să se identifice cu el, să fie împotriva societăţii sau a celor care i-au respins cândva tatăl. Va trăi mereu cu sentimentul că nu valorează nimic, că este un nimeni.

Femeile – “amazoane”

Vor adopta un comportament opus celor din categoria “eterne adolescente”, pentru că trauma lăsată de tată le va înfuria, şi le va provoca să-i demonstreze că valorează ceva. Numai că furia nu se va limita a fi îndreptată doar înspre tată, ci se va duce înspre toţi bărbaţii cu care vor intra în relaţii. Pot ajunge să respingă sau să dispreţuiască bărbaţii. Ele se rup de propria lor feminitate, devenind prizionere ale datoriei şi principiilor, superactive, superimplicate în profesia lor. În această nouă categorie, se disting:

“Wonder woman” – care încearcă să reuşească în toate, este extrem de muncitoare, vrea să fie perfectă ca soţie, ca mamă, ca și colegă etc. De mute ori, încearcă să reuşească acolo unde tatăl ei a eşuat. Dorinţa ei de perfecţiune o va îndepărta de natura ei umană, de trăirile ei, de nevoile ei emoţionale şi devine insensibilă, rece şi cinică.

“Martira” – înaltă la rang, înalt devotamentul şi sacrificiul de sine, din dorinţa ascunsă de a fi deasupra tuturor, superioară inclusiv tatălui. Este devotată total soţului, copiilor, sau unei cauze şi consideră că nu are dreptul să se gândească şi la sine. Numai că nevoile normale refulate îşi vor face simţite prezenţa şi se vor manifesta indirect, iar cei din jurul ei vor simţi şi suporta nefericirea şi nemulţumirea ei.

“Războinica” – va duce un război permanent cu tatăl ei, opunându-se iraţionalităţii tatălui, pe care nu-l respectă şi admiră. Nu va putea avea încredere într-un bărbat, sau să-l iubească cu adevărat. Devine insensibilă, dură, pregătită doar să ducă “bătălii” pentru fiecare moment al vieţii ei.

Pentru a se dezvolta armonios, oricare fată are nevoie de tatăl ei. De un tată care să realizeze rolul uriaş pe care îl are în viaţa fiicei sale. De un tată care să se implice afectiv în această relaţie şi care să înţeleagă că el este cel care o ajută de când este mică şi până când se desprinde de cuibul părintesc, să se definească că adolescentă, ca tânără femeie prin confirmarea propriei ei feminităţi. El o ajută şi să capete încredere în ea, să relaţioneze firesc cu masculinitatea, să iubească un alt bărbat. El trebuie să înţeleagă că este primul bărbat care îi arătă ce înseamnă să fie protejată, acceptată, iubită şi respectată. Îi arătă ce este o relaţie de dragoste. Relaţia tată–fiică este acea poveste de dragoste care încă mai surprinde psihoterapeuţii în cabinetele lor, prin formele subtile prin care se manifestă şi dăinuie în viaţa unei femei. Şi fiecare femeie are povestea ei de dragoste, uneori frumoasă, alteori tristă şi care nu poate fi ştearsă defel. Rămâne doar să fie acceptată şi înţeleasă.

Sursa: INTERNET

Bolile, cu foarte puţine excepţii, îşi au cauza în relaţiile noastre

Prof. Dr. FRANZ RUPPERT -

O oră la psiholog

Este psihoterapeut, profesor de psihologie la München şi, de mai bine de două de­ce­nii, se dedică studiului traumei, al de­presiei şi tulburărilor psihice grave. "Metoda Cons­telaţiei Identităţii", expusă în detaliu în cărţile sale, pleacă de la ideea că o mare suferinţă afec­tează nu doar pe cel care o trăieşte, ci şi pe cei din jur şi chiar pe urmaşii urmaşilor acestora. Un punct de vedere revoluţionar, care a schimbat din te­melii psihoterapia şi care scoate la iveală ne­bănuitele resurse de vindecare ale psihicului uman. Dl Franz Ruppert a fost prezent în România pentru două zile, la invitaţia "Institutului pentru Stu­diul şi Tratamentul Traumei". Ne-a acordat un interviu în exclusivitate despre dragoste, relaţii şi despre cum suferinţele timpurii ne decid une­ori destinul.

"O experienţă sufletească traumatică creşte de patru ori riscul de a suferi de boli precum diabetul sau cancerul"

- Depresia pare să fi ajuns boala seco­lu­lui. Specialiştii susţin că şi suferinţele fizice iz­vo­răsc adesea tot din tulburările sufleteşti. Cum se văd toate acestea sub lupa psiholo­gu­lui?

- Vreau să vă spun de la bun început că diag­­nosticul de depresie e un diagnostic de­păşit. Acum 100 de ani, psihoterapia vedea în de­presie o lipsă de apetit pentru viaţă, o lipsă de energie şi mo­ti­vare. De atunci, foarte mulţi oa­meni au fost diag­nosticaţi şi puşi în aceeaşi oală, care s-a tot umplut, până am început să ne mirăm că a dat pe din afară. Dar nici în secolul 21, psi­hia­tria nu poate dovedi că depre­siile sau tulburările de per­sonalitate sunt boli în sens medical. Medica­men­tele anti-de­pre­sive nu corec­tează niciun deze­chi­libru bio­chi­mic, ci din contră, îl elimină pe cel care le foloseşte, din punct de vedere emoţional. Nici din punct de vedere gene­tic nu s-a putut atesta că există gene de­fecte sau că bo­lile psihice ar putea fi ere­ditare. Toţi avem ace­leaşi gene, dar conectarea şi de­conectarea lor este de­cisă de semnale care vin din noi sau din afa­ra noastră. Aici e, de fapt, cheia sufe­rinţelor noastre.

- Asta înseamnă că trăirile sufleteşti sunt cele care hotărăsc totul?

- Ceea ce am înţeles în toţi anii mei de lucru cu pacienţii este că bolile, cu puţine excepţii (când e vorba de accidente fizice sau diverşi viruşi), îşi au cauza în relaţiile noastre. Ceea ce ne îmbolnăveşte este felul în care psihicul nostru experimentează relaţiile importante. O experienţă sufletească trau­matică creşte de patru ori riscul de a suferi de boli pre­cum diabetul sau cancerul. Şi tot trauma e la baza depresiei sau a altor boli psihice grave. Asta înseamnă că orice demers de vindecare ar trebui să înceapă prin a ne privi cu sinceritate toate relaţiile importante din jur, pentru a vedea cum relaţionăm noi în ele, care sunt sănătoase, care ne îmbolnăvesc şi ce putem schimba. Dacă suntem destul de norocoşi să fi avut o copilărie lipsită de traume şi să fi trăit într-o relaţie bună cu părinţii, atunci probabil vom avea parte de relaţii bune toată viaţa. Din păcate, opusul e mult mai des. Când copi­lăria ne-a fost zguduită de tot felul de întâmplări, toată viaţa noastră va continua la fel.

"Încă din pântecul mamei, copilul ştie tot"

- Sună aproa­pe ca un blestem.

- Într-un fel, da. Un copil nu-şi poate alege pă­rin­ţii şi nici nu poate de­ci­de în lo­cul lor. Şi o co­pi­lărie trauma­ti­zată con­ti­nuă să ai­bă e­fec­te şi la generaţiile ur­mătoare. În căr­ţile mele am scris mult despre cum trauma trecutului se moşteneşte de la o generaţie la alta. De mul­te ori, a treia ge­ne­raţie e cea asu­pra căreia im­pactul e cel mai dur. Acceptarea fap­tului că con­flic­­te­le psihice ale cuiva pot proveni de la înaintaşi va schimba din te­melii psiho­te­rapia.

- Daţi-mi voie să fiu reti­centă. Cum ar putea dramele stră­bunicilor noştri, pe care poa­te nici nu i-am cunoscut, să se transmită până la noi şi să ne dicteze destinul?

- Pântecul mamei păstrează memoria tuturor întâmplărilor du­reroase. Dacă eşti un copil dorit, dacă mama a avut decizia de a te avea, te vei simţi bine pri­­mit în lumea aceasta. Dar dacă mama a suferit o traumă, dacă a fost cândva abuzată, dacă n-a fost ea însăşi bine primită în lu­me, dacă nu şi-a dorit să ră­mână însărcinată, atunci sarcina îi va stârni sen­timente foarte ames­tecate, chiar negative, îm­po­triva pro­priu­lui copil. El va prelua toate sen­timen­tele ostile ale mamei împotriva lui. Şi nu le va uita niciodată, decât aparent. Vor rămâne profund am­prentate în sufletul lui şi, dacă nu le lămureşte, le va transmite co­piilor, în exact acelaşi mod. Pe vre­muri, se spu­nea că dacă cineva vrea să înfieze un copil, cel mai bine ar fi să fie înainte de 6 luni, fiind­că abia după aceea începe să existe o relaţie de ataşament cu mama. Azi, studiile au demonstrat că, încă din pân­tecul mamei, copilul ştie tot. Are deja sen­­timen­te, gânduri, şi e conştient de tot ce se în­tâm­­plă în afară, de relaţiile pe care le are mama, de suferinţele sau bucuriile ei, de cât de dorit e. De pildă, dacă mama înaintea acestei sarcini a avortat un copil, pântecul păstrează informaţia şi bebeluşul care e acum în burtă ştie şi înmagazinează pericolul. Iar dacă asu­pra bebeluşului se încearcă un avort, cu atât mai grav. Dacă copilul e păstrat, va trăi toată viaţa cu trauma de a se şti, în străfundurile sufle­tului, ne­dorit, de a simţi că lumea asta a vrut şi vrea să scape de el. Sunt şanse mari să rămână blocat în aşa ceva toată viaţa. Ca să te eliberezi, trebuie să ai curajul să te uiţi în propria biografie şi să vezi unde e trau­ma. De aici porneşte vindecarea. Fie că e vor­ba de vindecare sufletească, fie că e vorba de o boa­lă a trupului.

"Când invizibilul devine vizibil"

- Aţi dezvoltat, în toţi anii de practică în psi­ho­terapie, o metodă de autocunoaştere şi vindecare destul de revoluţionară, metoda constelaţiei. Puteţi spune şi cititorilor noştri cum funcţionează?

- "Constelaţia" e ca un microscop pentru psihi­cul uman, scoate lucrurile din interior şi le face vi­zi­bile. E ca şi cum, dintr-odată, ai vedea în ex­terior fil­mul care se derulează în capul tău: astea sunt rela­ţiile pe care le am, mecanismele mele de protecţie, obiceiurile, reacţiile, asta e trauma pe care am tră­it-o. E nevoie de un grup de oameni, e nevoie de un facilitator, care e psihoterapeutul, şi e nevoie ca cel ca­re decide să intre în joc să aibă o intenţie clară, pe care să o poată scrie pe tablă sau pe o bucată de hâr­tie. Poate fi orice, de pildă "Vreau să înţeleg de ce m-am îmbolnăvit de cancer" sau "De ce toate fe­meile mă părăsesc?", "De ce îmi este frică să am o relaţie?". Apoi, pentru fiecare cuvânt al propoziţiei, un om din grup se va oferi să fie re­prezentant. Ce se întâmplă mai departe e foarte greu de explicat lo­gic. Pur şi simplu, reprezentanţii ajung să scoată la iveală, prin gesturi şi lucruri pe care le spun, întâm­plările dureroase care ne-au marcat când eram foar­te mici şi pe care le-am uitat. Repre­zen­tanţii grupu­lui care scot la iveală informaţia nu sunt conştienţi de gesturile lor, nu folosesc căi logice, ci se bazează mult pe intuiţie, se conectează la inconştientul celuilalt şi apoi traduc ce simt în vorbe sau imagini.

- Pare de ordinul miraculosului...

- E magic, da, chiar e magie ce se întâmplă, să vezi cum nevăzutul devine vizibil, cum lucruri uitate şi bine ascunse în structurile psihicului ies la iveală. Şi cum o dată cu asta oamenii se schimbă, se liniştesc profund, înţeleg ce e cu ei şi încep să se vindece.

- Domnule Ruppert, cum a fost prima dvs. ex­perienţă într-o constelaţie? Aţi fost şi dvs. pacient?

- Da, aveam 35 de ani când am participat prima oară. Am făcut-o pentru că eram atât de incapabil să fac faţă relaţiilor mele de dragoste, încât ajun­sesem într-o criză existenţială cumplită. Simţeam că mă îmbolnăvesc, că nu mai pot continua aşa. Nu reuşeam să rămân în nicio relaţie, de fapt, nu reu­şeam să am doar o singură relaţie, căreia să mă dedic. Prima şedinţă pe care am făcut-o mi-a scos la iveală cât de mult aveau legătură toate astea cu ma­ma şi cu traumele ei. Mai târziu, în altă conste­laţie, am aflat şi că am fost un copil nedorit. Ulte­rior, ca să verific puterea extraordinară a conste­laţiilor, am întrebat-o direct pe mama şi mi-a măr­turisit că aşa a fost, a încercat să mă avorteze. Mi-a mai mărturisit şi că la scurtă vreme după naştere era să mor de foame, fiindcă a încetat să mă alăpteze la sân. Şi că plângeam încontinuu, "urlai întruna, nu ne descurcam deloc cu tine, până într-o zi, când tatăl tău s-a dus la pătuţ şi a urlat o dată la tine aşa de tare, că te-ai speriat şi nu ai mai plâns niciodată". Or, astea au fost pentru copilul care eram traume uriaşe. Dar ei n-au luat nicio clipă în calcul efectele lor. Şi nici eu nu am realizat că toate fricile astea m-au condus mai târziu din umbră. În toate relaţiile pe care le aveam păstram mereu o distanţă, un con­trol. Încercam să nu dau totul decât în viaţa profe­sională.

- E suficient doar să înţelegem de unde vin suferinţele şi problemele noastre? Vârsta la care suntem capabili să le digerăm nu e cumva prea târzie, pentru a mai putea schimba ceva?

- Niciodată nu e prea târziu. Important e să-ţi doreşti schimbarea, fiindcă nimeni nu poate să iniţieze o vindecare pentru altcineva. Când am înţe­les cum a fost în cazul meu la început, de ce sunt aşa cum sunt, am înţeles şi că, de fapt, eu vreau dra­goste, că pot fi cu cineva şi pot avea o relaţie sănătoasă. Am învăţat să nu mai trăiesc întâmplările prin filtrul traumei pe care am trăit-o cândva. Şi am înţeles că trebuie să mă redeschid către sentimente, să îndrăznesc să iubesc şi să mă las iubit.

"Până la iubire, drumul e lung"

- Dragostea vindecă, o spun şi re­ligiile, şi terapeuţii, dar dacă este ade­vărat, de ce e atât de greu să dăm zi­durile jos?

- Iubirea vindecă, dar nu poate vin­deca cu forţa, până la iubire drumul e lung. Nu e vorba că o mamă nu vrea să-şi iubească propriul copil, ci că nu poate. Nu e vorba că un bărbat nu vrea să fie iubit, ci că se teme că va fi părăsit sau înşelat. Oamenii traumatizaţi au învăţat să supravieţuiască, punând un zid pe sentimentele lor. Pe toate senti­mentele, nu doar pe cele dureroase. Şi-au separat mintea de corp ca să nu mai simtă oroarea petrecută cândva. E un mecanism de apărare cu care ajung să se confunde la un moment dat, ajung să trăiască pe pilot automat, fără să mai implice şi sentimentele. Au decis asta cândva, inconştient, ca să poată supra­vieţui traumei respective, fie că ea a fost un abuz sexual, un abandon, moartea cuiva esen­­ţial. Pro­blema nu e că n-ar vrea să deschidă din nou uşa iubirii, ci că, dacă o deschid, o dată cu dragostea intră şi toată spaima şi suferinţa veche, pe care o izolaseră acolo. Şi atunci, dragostea care ar trebui să-i vindece îi doare.

- Iar dragostea nu ar trebui să doară, nu?

- Nu, dragostea nu doare, de fapt. E un zbucium permanent la mijloc. Dacă nu se deschid, pierd dra­gostea, dacă se deschid, riscă să simtă şi suferinţa veche pe care au pus cândva capac. Dar trebuie să ai curajul să laşi toate acele sentimente să iasă la ivea­lă, să le înţelegi, să faci curăţenie şi apoi să iu­beşti din nou. E valabil şi în cuplu, dar şi în relaţia mamă-copil. Copiii reuşesc în mod straniu să zgân­dărească trauma veche a mamei, care de multe ori se detaşează şi nu-i poate iubi suficient, pentru că nu poate tolera o prea mare apropiere de propriile ei sentimente. Dar dragostea părinţilor pentru copiii lor există întotdeauna, trebuie doar eliberată din închisoarea traumelor.

- Domnule Ruppert, aveţi acum o relaţie de iubire?

- Da, sunt într-o relaţie şi sunt fericit. Dar mai important decât asta e că nu m-aş mai trăda pe mine niciodată pentru o relaţie. Nu aş călca pe mine, doar ca să fac pe plac cuiva, să fac relaţia să meargă sau doar ca să mă pun la adăpost. Am învăţat să fiu sincer cu mine în dragoste, în primul rând.

"Trauma generaţiilor de azi e lipsa de identitate"

- Aţi călătorit peste tot prin Eu­ropa şi aţi lucrat cu per­soa­ne din toate colţurile lumii. Spu­neaţi că depresia e o eti­chetă prea vastă. Totuşi, care e su­ferinţa care afectează cel mai mult generaţiile de azi?

- Lipsa de identitate. A nu şti cine eşti cu adevărat. Tot fe­lul de întâmplări nefericite tim­purii te forţează să renunţi la ti­ne, de dragul altora. Să re­nunţi la dorinţele tale, la sentimentele tale. Tu crezi că ştii cine eşti, dar de fapt ai trăit lucruri atât de du­reroase cândva, demult, în copilărie, care te-au obli­gat să adopţi o falsă personalitate, ca să su­pravieţuieşti pericolelor şi unui mediu toxic din punct de vedere emoţional. Dacă ar fi să fac un portret robot al multor oameni de azi, aş zice că bio­grafia lor începe cu o traumă. Au fost ori aban­donaţi, ori bă­tuţi, abu­zaţi, au fost martori la ceva dureros, întâmplare în ur­ma căreia au pierdut con­tactul cu propriile sen­ti­mente. Ei continuă să tră­iască ghidându-se mai mult după ce simt cei din jur, nu după ceea ce-şi doresc ei cu adevărat. Uneori, vor încerca insistent să ob­ţină dragoste de la per­soane care nu le pot oferi dra­goste şi vor suferi şi mai mult. Alteori, se vor risipi în sexualitate, se vor oferi la nesfârşit, deşi profund nu caută sex, ci tot dragoste. Sau vor sfârşi în relaţii de co-dependenţă, adică tot alături de persoane care nu ştiu cine sunt, pentru că şi la ele contactul cu propriul suflet a fost tăiat. E felul în care aceşti oa­meni se sprijină, fie­care întreţinându-i celuilalt me­ca­nismele de supra­vieţuire. Dar totul se com­plică când aceşti oameni decid să facă copii şi trauma­ti­zează, la rândul lor, fără să-şi dea seama.

- Câteodată, nici nu ştim că suntem trau­matizaţi şi că am putea transmite mai departe asta. Cred că fiecare are despre sine impresia că e cât se poate de sănătos. Ce am putea face să frângem acest cerc vicios?

- Am putea începe prin a ne pune întrebări. Ăsta sunt eu cu adevărat? De ce fac lucrul ăsta? Îl fac pentru că mi-l doresc sau pentru că mi-e frică? Sau pentru că aşa m-am obişnuit? Sau pentru că altci­neva aşteaptă asta de la mine? Sau pentru că vreau să dovedesc ceva? Aşa sunt eu sau mă manipulează viaţa? Sau vorbesc prin mine vechile suferinţe?

- Cu alte cuvinte, să învăţăm să ne ascultăm cu atenţie...

- Da. Şi apoi... nu toate femeile trebuie să fie mame. Dacă dorinţa de a avea copii nu-ţi aparţine 100%, dacă nu te simţi bine la gândul că vei purta o sarcină, deja ai plecat pe un drum greşit. Nu e bine să faci un copil fiindcă îţi cere mama, soţul, socie­tatea, fiindcă vrei să sudezi un cuplu care se clatină sau fiindcă eşti profund nefericită şi crezi că un copil te-ar putea repara. Fiindcă fără să-ţi dai sea­ma, îţi vei abuza la rândul tău copilul. Dacă copilul tău are probleme în relaţiile lui afective, fii sigură că ceva s-a întâmplat cândva cu tine.

- Domnule Ruppert, v-au schim­bat în vreun fel desco­pe­ririle pe care le-aţi făcut de când studiaţi trauma şi metoda constelaţiei?

- Experienţa cu constelaţiile m-a făcut să mă simt privilegiat. Acum mă simt liber şi bucuros să fac această me­serie, nu mă mai simt stors la ideea că trebuie să merg la ca­binet să-mi întâl­nesc pacienţii. Nici nu mai sunt îngrijorat de bani, ca înainte. Pur şi simplu m-am relaxat, ştiu că o să vină, atâta timp cât fac ce tre­buie. Şi eu aveam o personalitate falsă, era masca mea profe­sio­nală, nici nu-mi dădeam seama c-o port. Acum simt că trăiesc viaţa mea, nu pe a altora şi asta îmi aduce bucurie. Sunt sigur că m-aş opri, dacă aş simţi că ceva nu e în re­gulă.

- Metoda constelaţiei aduce nou în psi­ho­terapie şi o încăr­că­tură spirituală. Credeţi în­tr-o Inteligenţă Superioară care ne guver­nează din umbră?

- Nu sunt o persoană spirituală în sensul acela. Ceea ce am învăţat din lucrul cu oamenii trau­ma­tizaţi e că spiritualitatea e folosită, adesea, ca un soi de distragere a atenţiei, care îi ajută să se ţină de­parte de propriile lor trau­me şi suferinţe şi de senti­men­tul că sunt neajutoraţi. Există atât de multă inteligenţă în noi, în natura umană, de ce ar trebui s-o caut un­deva deasu­pra? Îmi e suficient să văd toate aces­te miracole care se întâm­plă când oamenii încep să caute ade­vărul des­pre ei. Sunt lucruri care mă uimesc zi de zi, care mă pun pe gân­duri clipă de clipă. Misterul e chiar în faţa ochi­lor noştri, e aici, printre noi.

sursa: INTERNET

Lecții care îți vor face viața mai ușoară!

Psihoterapeutul Mihail Litvak si unul dintre cei mai recunoscuti psihologi la nivel mondial dezvaluie 20 de lectii care ne vor face viata mai usoara. El a fost primul care a dezvoltat un sistem de solutionare a conflictelor si primul care l-a aplicat in practica. Important este sa inveti sa te intelegi pe tine si sa ii intelegi pe altii.

Aceste 20 de sfaturi te vor ajuta la solutionarea multor situatii din viata:
1. Daca o persoana nu are nimic bun de spus despre sine, dar vrea sa vorbeasca, incepe sa-i vorbeasca de rau pe altii.
2. Mai bine roade piatra invataturii, decat gatul apropiatului, daca tot vrei sa rozi ceva.
3. Depresia este un dar oferit omului pentru a se gandi la propria persoana.
4. Nimeni nu paraseste pe nimeni, pur si simplu unul merge mai departe. Cel care ramane in spate, crede ca este parasit.
5. Daca ai o parere buna despre tine, de ce mai ai nevoie ca si altcineva sa gandeasca bine de tine.
6. Fa ceea ce-ti doresti fara a cere permisiunea, pentru ca nu stii daca ti se va da acordul.
7. Capacitatea de a iubi si indura singuratatea este un indicator al maturitatii spirituale. Cele mai bune lucruri le facem in singuratate.
8. Persoana imatura de multe ori stie, dar nu este capabila. Cea matura nu doar stie, ci si poate. Prin urmare, cea imatura critica, iar cea matura face.
9. Nu cunosc calea spre succes. Dar stiu calea spre esec – dorinta de a fi pe placul tuturor.
10. Nu exista logica masculina sau feminina, exista capacitatea sau incapacitatea de a gandi corect.
11. Vrei sa iti cunosti cel mai mare dusman al tau? Priveste in oglinda. Fa-i fata lui – restul se vor imprastia.
12. Atinge succesul – vor trece supararile.
13. Sa vorbesti cu prietenii este placut, iar cu dusmanii este util.
14. Exista doar un singur motiv bun pentru a distruge relatii si a demisiona de la locul de munca – imposibilitatea cresterii personale in circumstantele existente.
15. Impartaseste bucuria si cu prietenii, si cu dusmanii. Prietenul se va bucura, iar dusmanul se va supara.
16. Nu alerga dupa fericire, dar gaseste locul unde se afla. Iar fericirea te va gasi pe tine. Pot sa-ti spun locul unde se afla fericirea ta – in tine. Iar drumul spre ea – dezvoltarea maxima a tuturor abilitatilor tale.
17. Fericirea – un produs al activitatii organizate in mod corespunzator.
18. Daca vrei sa-i demonstrezi cuiva ceva – inseamna ca traiesti de dragul acelei persoane. Daca traiesti pentru tine, atunci nu esti nevoit sa ii dovedesti nimic nimanui.
19. Visele – vocea posibilitatilor noastre. Eu nu visez sa cant la opera. Nu am nici voce, nici auz muzical. Dar daca as fi visat, prin urmare, ar fi un rezultat al abilitatilor mele si as incerca din rasputeri sa ajung la opera. Doar ar trebui sa gandesc modul prin care as realiza acest vis. Important este sa nu te grabesti, pentru ca atunci se intampla destul de repede. Este bine cand o persoana spune urmatoarele despre ea: „Doar pe asta ma concentrez, incercand sa-mi vad visele implinite.”
20. Mai bine comunici cu o carte buna, decat cu un om pustiu.

Sursa: INTERNET

Imi doresc o lume mai buna…

A fost odata ca niciodata, pentru ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti…un rege care avea un fiu destept si curajos. Ca sa il pregateasca pentru a infrunta viata, il trimise la un batran intelept.

– Lumineaza-ma! Ce trebuie sa stiu in viata?

– Vorbele mele se vor pierde precum urmele pasilor tai pe nisip, dar o sa-ti dau totusi cateva sfaturi. In drumul tau prin viata vei intalni trei porti. Citeste ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorinta mai puternica decat tine te va impinge sa le urmezi. Nu incerca sa te intorci, caci vei fi condamnat sa retraiesti din nou si din nou ceea ce incerci sa eviti. Nu pot sa iti spun mai mult. Tu singur trebuie sa treci prin asta, cu inima si cu trupul. Acum du-te! Urmeaza drumul acesta drept din fata ta.

Batranul intelept disparu si tanarul porni pe drumul vietii.

Nu dupa mult timp, se gasi in fata unei porti mari, pe care se putea citi:

SCHIMBA LUMEA!

– Asta era si intentia mea, gandi printul, caci chiar daca sunt lucruri care imi plac pe aceasta lume, altele nu-mi convin deloc.

Atunci incepu prima sa lupta. Idealul sau, abilitatea si vigoarea sa il impinsera sa se confrunte cu lumea, sa intreprinda, sa cucereasca, sa modeleze realitatea dupa dorinta sa. El gasi placerea si betia cuceritotului, dar nu si alinarea inimii. Reusi sa schimbe cateva lucruri, dar multe altele ii rezistara.

Anii trecura. Intr-o zi il intalni din nou pe batranul intelept, care il intreba:

– Ce ai invatat tu pe acest drum?

– Am invatat sa deosebesc ceea ce e in puterea mea de ceea ce imi scapa, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.

– Bine, zise batranul. Utilizeaza-ti fortele pentru ceea ce sta in puterea ta si uita ceea ce-ti scapa printre degete.

Si disparu.

Putin dupa aceasta intalnire, printul se gasi in fata celei de-a doua porti, pe care statea scris: SCHIMBA-I PE CEILALTI!

– Asta era si intentia mea, gandi el. Ceilalti sunt sursa de placere, bucurii si satisfactii, dar si de durere, necazuri si frustrari.

El se ridica deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i placea la cei din jurul sau. Incerca sa le patrunda in caracter si sa le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua lupta a sa. Intr-o zi, pe cand medita asupra utilitatii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalti, il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:

– Ce ai invatat tu, deci, pe acest drum?

– Am invatat ca nu ceilalti sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfactiilor sau infrangerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumina. In mine prind radacina toate aceste lucruri.

– Ai dreptate, spuse batranul. Prin ceea ce trezesc ceilalti in tine, ei te descopera in fata ta. Fii recunoscator celor care fac sa vibreze in tine bucuria si placerea, dar si celor care fac sa se nasca in tine suferinta sau frustrarea, caci prin ei viata iti arata ce mai ai inca de invatat si calea pe care trebuie sa o urmezi.

Nu dupa multa vreme, printul ajunse in fata unei porti pe care scria: SCHIMBA-TE PE TINE INSUTI!

– Daca eu sunt cauza problemelor mele, atunci inseamna ca asta imi ramane de facut, isi zise el si incepu lupta cu el insusi.

El cauta sa patrunda in interiorul sau, sa-si combata imperfectiunile, sa-si inlature defectele, sa schimbe tot ce nu-i placea la el, tot ce nu corespundea idealului sau.

Dupa cativa ani de lupta cu el insusi, dupa ce cunoscu cateva succese, dar si esecuri si rezistente, printul il intalni iarasi pe batranul intelept, care-l intreba:

– Ce ai invatat tu pe acest drum?

– Am invatat ca exista in noi lucruri pe care le putem ameliora, dar si altele care ne rezista si pe care nu le putem invinge.
– Asa este, spuse batranul.

– Da, dar m-am saturat sa lupt impotriva a tot, a toti si chiar impotriva mea! Oare nu se termina niciodata? Imi vine sa renunt, sa ma dau batut si sa ma resemnez.

– Asta va fi ultima ta lectie, dar inainte de a merge mai departe, intoarce-te si contempla drumul parcurs, raspunse batranul si apoi disparu.

Privind inapoi, printul vazu in departare spatele celei de-a treia porti pe care statea scris:

ACCEPTA-TE PE TINE INSUTI!
Printul se mira ca n-a vazut cele scrise atunci cand a patruns prima data prin acea poarta, dar in celalalt sens.
– In lupta devenim orbi, isi zise el.
Si mai vazu zacand pe jos, peste tot in jurul lui, tot ce a respins si a invins in lupta cu el insusi: defectele, umbrele, frica, limitele sale. Le recunoscu pe toate si invata sa le accepte si sa le iubeasca. Invata sa se iubeasca pe el insusi, fara sa se mai compare, sa se judece, sa se invinovateasca.
Il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:
– Ce-ai invatat in plus pe acest drum?

– Am invatat ca urand sau detestand o parte din mine inseamna sa ma condamn sa nu fiu niciodata de acord cu mine insumi. Am invatat sa ma accept in totalitate, neconditionat.

– Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie sa il uiti in viata, acum poti merge mai departe.

Printul zari in departare cea de-a doua poarta, pe spatele careia scria: ACCEPTA-I PE CEILALTI!

Si in jurul lui recunoscu toate personele pe care le-a intalnit in viata sa, pe cei pe care i-a iubit si pe cei pe care i-a urat, pe cei pe care i-a ajutat si pe cei pe care i-a infruntat.

Dar spre surpriza sa, acum era incapabil sa le vada imperfectiunile, defectele, lucruirle care altadata il deranjau enorm si impotriva carora luptase.

Batranul intelept aparu din nou si il intreba:

– Ce-ai invatat mai mult decat prima data pe acest drum?

– Am invatat ca fiind in acord cu mine insumi nu mai am nimic de reprosat celorlalti si nici nu ma mai tem de ei. Am invatat sa ii accept si sa-i iubesc asa cum sunt.

– Bine, acesta este cel de-al doilea lucru pe care trebuie sa il tii minte. Continua drumul.

Printul zari prima poarta, prin care trecuse cu mult timp in urma, si vazu ceea ce era scris pe spatele ei: ACCEPTA LUMEA!

Privi in jurul sau si recunoscu acea lume pe care a dorit sa o cucereasca, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina si de frumusetea tuturor lucrurilor, de perfectiunea lor.

Era totusi aceeasi lume de alta data. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi batranul, care-l intreba:

– Ce ai invatat pe drumul asta?

– Acum am invatat ca lumea este oglinda sufletului meu. Ca eu nu vad lumea, ci ma vad pe mine in ea. Cand sunt fericit, lumea mi se pare minunata; cand sunt necajit, lumea imi pare trista. Ea nu este nici vesela, nici trista. Ea exista. Atat. Nu lumea ma necajea, ci starea mea de spirit si grijile pe care mi le faceam. Am invatat sa o accept fara sa o judec, fara nicio conditie.

– Acesta este cel de-al treilea lucru important pe care nu trebuie sa-l uiti. Acum esti impacat cu tine, cu ceilalti si cu lumea! Esti pregatit sa pornesti spre ultima incercare: trecerea de la linistea implinirii, la implinirea linistii! spuse el si disparu pentru totdeauna…


sursa: INTERNET