miercuri, 15 martie 2017

Relaţia tată-fiică



relatia-tata-fiica 2


În cabinetul de psihoterapie, multe subiecte sensibile ale pacienţilor se învârt în jurul relaţiei tată-fiică, o relaţie extrem de puternică, indiferent cât este de conştientizată sau nu importanţa ei. Fie că e vorba despre femei cu anumite dificultăţi în a relaţiona cu bărbaţii, fie că e vorba despre bărbaţi care se întreabă dacă sunt sau nu taţi buni pentru fiicele lor, fiecare dintre ei ştie intuitiv că această relaţie le marchează existenţa şi are puterea de a modela, destine şi chiar dacă nu o mai pot schimba, îşi doresc măcar să o înţeleagă, ca să poată depăşi problemele prezente în relaţionarea cu ceilalţi.

Psihanalistul Alain Braconnier în cartea sa, “Cum să fii un tată bun pentru fiica ta”, spunea foarte direct că “Destinul de femeie al fiecărei fete depinde de relaţia pe care o are cu tatăl ei. Această relaţie îi va consolida întreaga existenţă atunci când, din fetiţa, ea va deveni adolescentă, apoi femeie, iubită sau soţie. A înţelege relaţia pe care o fată o are cu tatăl ei înseamnă a înţelege rolul pe care acesta îl joacă în formarea ei ca tânără şi apoi, ca femeie.”

Relaţia tată-fiică este o relaţie profundă, care poate fi manifestată frumos şi cald, sau se poate transforma într-o rană relaţională şi afectivă pe care fiica o va purta toată viaţa. Dacă fetele nu au experinţa unui tată afectuos, atent la nevoile lor, alături de ele, care să le vadă şi să le confirme, cel mai probabil nu vor avea nici sentimentul că există un bărbat potrivit în această lume pentru ele, iar căutarea lui va deveni primordială. În detrimentul, uneori, al carierei şi reuşitei profesionale, al familiei pe care urmează să o întemeieze şi din păcate, chiar şi al bunăstării şi fericirii personale.

O întrebare cu care începem incursiunea noastră este “La ce serveşte părintele de sex opus?”. Tatăl o ajută pe fetiţa să devină conştientă, prin simpla lui prezenţă, de realitatea sexului opus, cu toate diferenţierile pe care aceasta le presupune: fizic, aptitudini şi preferinţe, capacităţi şi alegeri în viaţă, mod de a se alinia social.

În funcţie de maturitatea emoţională pe care o are, de calitatea relaţiei de cuplu, de factorii care au influenţat luarea deciziei de a avea un copil, dar şi de modelul de relaţie avut cu părinţii lui, un tată se va implica mai mult sau mai puţin în relaţia cu propriul copil. Aceşti factori sunt amintiţi în ordinea importanţei lor. Un bărbat matur va avea o relaţiei mult mai bună cu copilul lui, dacă el este împlinit în relaţia lui de cuplu şi şi-a dorit să devină tată. Există bărbaţi care devin părinţi doar pentru că partenera lor îşi doreşte acest lucru, fără ca ei să fi emis vreo opinie clară în această privinţă. Modelul patern văzut în propria familie îl poate influenţa, dar nu atât de puternic dacă el este matur emoţional şi ieşit din dependenţele faţă de propriii părinţi şi îşi doreşte în mod activ şi conştient să-şi construiască o relaţie mult mai bună cu copilul lui.

Emoţia pe care o are un bărbat când află că are o fetiţă este greu de descris. Este emoţia dinaintea unei întâlniri speciale şi care anunţă începutul unei poveşti profunde,  frumoase şi care va dura o viaţă întreagă. Dacă naşterea unui băieţel îl va face să se gândească şi să viseze la sine şi la calităţile masculine pe care doreşte să le transmită băiatului, naşterea unei fetiţe îl va pune faţă în faţă cu o mare provocare: de a-şi descoperi o faţetă nouă a masculinităţii, îmbrăcată în delicateţe şi tandreţe. Pornind de la primul zâmbet, primul cuvânt, prima îmbrăţişare sau suferinţă a fetiţei, tatăl va descoperi o nouă lume la care nu a avut încă acces – cea a feminităţii inocente, vulnerabile şi care îi va solicita toată atenţia şi grija. Se poate întâmpla şi ca, această misiune să îl sperie, să îl blocheze şi să îl facă să se refugieze într-un rol superficial, insuficient pentru o relaţie atât de complexă. Un tată trebuie să găsească echilibrul dificil dintre dragoste şi  protecţie, pe de o parte şi fermitate dublată de autoritate, pe de cealaltă.

În funcţie de modul în care taţii sunt prezenţi în relaţie, există câteva tipologii parentale despre care au scris mulţi psihoterapeuţi în studiile lor. Le vom enumera pe cele care influenţează negativ relaţia tată-fiică, pe scurt, cu speranţa că fiecare tată să vadă care sunt minusurile fiecăreia.

Taţii puritani – sunt cei care manifestă răceală afectivă, sunt tăcuţi şi nu îşi doresc o relaţie tandră şi afectuoasă cu fetele lor. O astfel de relaţie tăcută şi rece impactează cel mai mult în momentul în care fetele ajung la pubertate şi le obligă practic la duplicitate comportamentală. O fată pentru tatăl dominator şi rece, o altă fată pentru restul lumii. Acum e momentul în care încep secretele cu terţii, ascunderea preocupărilor de diferenţiere sexuală prin vestimentaţie, machiaj, modă, pe care părintele rece şi distant le poate percepe ca frivole şi le va amenda comportamental ca atare: interdicţii, suspiciune, pedeapsa.

Taţii autoritari şi duri – sunt cei de care fetelor le este teamă, fie că este vorba de violenţa verbală sau fizică, fie că este vorba de statura impozantă, voce puternică, sau de prezenţa inconstantă în viaţa fetelor. Autoritatea este importantă în relaţia cu un copil, doar că trebuie să fie proporţionată şi adaptată la sensibilitatea fiecărui copil, în aşa fel încât sentimentul de frică în relaţia părinte-copil să nu ajungă nota dominantă.

Taţii “amicii fetelor” – sunt cei care se identifică cu tinereţea fetei lor şi nu vor reuşi să pună o limită, o distanţă igienică şi utilă între copilărie şi maturitate. Sunt cei care au ei înşişi dificultăţi în a fi adulţi, în a-şi asuma statutul de părinte care modelează un destin. Aceştia sunt tentaţi să mai copilărească, şi să-şi găsească aceleaşi puncte de interes ca fata lor. Dar într-un astfel de “amic” nicio fată nu poate găsi acel sprijin patern matur de care are nevoie. Pentru că, dincolo de faptul că ei sunt părintele “bun”, care iartă, răsfaţă şi “înţelege” mereu, prezintă dezavantajul de termen lung al prelungirii copilăriei propriei fiice, al exemplului de neseriozitate şi neasumare al propriei vieţi, cu bune dar şi cu rele.

Taţii prea “lipicioşi” – sunt cei care nu respectă nevoia de intimitate şi de spaţiu personal al fetei lor, fiind mult prea intruzivi. Fiecare fată are nevoie de dragoste, dar şi de respect, de apropiere, dar şi de distanţare faţă de părinte. Sunt mulţi care, inconştient, îşi abuzează afectiv fetele, nereuşind să păstreze distanţa potrivită şi sănătoasă între ei şi fiică şi fără să paraziteze cu nevoile lor viaţă afectivă a fetei. Sunt îndeobşte taţii care îţi fac programul zilei, îţi triază fără drept de apel atât lecturile, cât şi garderoba sau lista de prieteni. Plăcuţi, lipicioşi, însă despotici atunci când fiica nu întruneşte condiţiile parentale.

Taţii inaccesibili, absenţi – sunt cei care mai deloc disponibili familiei, din cauza unei slujbe complexe, dar şi cei care nu şi-au dorit niciodată o fiică (un copil). Şi care, prin consecinţă, sabotează viaţa de familie prin absenteism programatic şi inflexibil. Sunt taţii veşnic “deranjaţi” de proprii copii sau îndatoriri faţă de aceştia, taţii la care trebuie să îţi faci o programare în audienţă. Oricâte pretexte îşi vor găsi însă pentru a-şi justifica un astfel de comportament, o fată cu un astfel de tată va trăi din plin sentimente de abandon şi de vid emoţional.

Taţii colerici – sunt cei total nemulţumiţi de ei înşişi şi de ceea ce au realizat, care poartă pe umerii lor complexe de inferioritate şi care îşi manifestă  neputinţa prin accese de furie nestăpânită. Sunt despoţii propriei familii, căreia nu îi rămâne decât să umble în vârful picioarelor prin preajma lor, în speranţa că vor reuşi să evite, fie chiar şi temporar, crizele acestora. De obicei, mama este facilitatorul acestui soi de comportament disctructiv al tatălui şi nu dispune de suficientă putere să se opună acestuia. Fiicelor le va rămâne o viaţă întreagă acesta violenţă în amintire, se vor teme de conflict în orice relaţie, pentru că ţipetele tatălui vor răsuna mulţi ani în mintea lor. Şi vor trezi aceeaşi reacţie de frică bazală, aproape animalică, de conflict deschis.

Taţii depresivi – sunt cei care nu mai au puterea de a lupta pentru ei înşişi, darămite pentru familiile lor. Nu pot oferi sprijin şi protecţie copiilor şi lasă un sentiment de anxietate în sufletul lor. Ei au obligaţia de a se duce urgent la un psihoterapeut pentru a redeveni ceea ce sunt: adulţi care reuşesc să gestioneze şi cele mai neplăcute momente ale vieţii, care se pot bucura de viaţă. În cazul în care ei rămân aşa, îi pot “contamina” pe copiii cu lipsa lor de vitalitate, speranţă sau încredere în viaţă. În aceste cazuri, are loc o inversare de roluri, copilul căutând să compenseze lipsa de energie paternă prin asumarea rolului parental. Fetele care au crescut într-un astfel de mediu familial sunt mult mai înclinate să îşi aleagă soţi / iubiţi care trebuie ajutaţi, care sunt slabi şi depresivi la rândul lor.

Indiferent cum sunt şi cât de bine ştiu a se comporta în rolul de părinte, taţii trebuie să înţeleagă că, pentru fiicele lor, ei sunt şi rămân modele de identificare. Uneori mai puternice, alteori atenuate sau potenţate de modelul matern. Identificarea cu unul dintre părinţi înseamnă atribuirea inconştientă de atitudini sau trăsături de caracter. Fie că se poziţionează pe aceeaşi parte a paradigmei, fie că îşi doresc să se afle la polul opus, copiii vor avea întotdeauna la baza modelul familial din care au apărut şi îi vor fi tributari.

Prima dragoste din viaţa unei fete este dragostea pentru tatăl ei. Nicio altă iubire nu se poate compară cu profunzimea acesteia. Se ştie că aproape toate fetiţele şi-au dorit să se mărite cu taţii lor, din dorinţa inconştientă de a întoarce cumva taţilor un pic din dragostea, afecţiunea şi grijă pe care ei au dăruit-o fetelor lor. Tatăl şi fiica pot avea o relaţie frumoasă toată viaţa şi atunci fiecare se bucura de celălalt şi de tot ce îşi pot împărtăşi ca sentimente. Dar pot, de asemenea, să rămână blocaţi într-o relaţie nefastă, dacă părintele nu o ajută să se desprindă din această dependenţă paternală, pentru ca ea să-şi continue viaţa adultă de femeie. Din păcate, există încă puţini taţi care le pot oferi fetelor o prezenţă afectuoasă şi permanentă. Când nu există o relaţie autentică, de dragoste necondiţionată, relaţia tată-fiică lasă un gol emoţional, resimţit de fiică ca pe o traumă. Pentru a o depăşi, tinerele vor adopta anumite atitudini, comportamente, care nu sunt altceva decât modalităţi de a atrage atenţia bărbatului, oricare ar fi el, pentru a acoperi acel gol.
relatia-tata-fiica
Fiicele devenite femei, care nu au avut parte de o relaţie emoţională hrănitoare cu tatăl lor, vor tinde să se comporte în două moduri:

Femeile  – “eterne adolescente”
Reprezintă o tipologie complexă, cu multe nuanţe comportamentale, pornind de la nevoia de a plăcea, la dorinţa de seducţie, la sentimentul de revoltă, sau până la retragere emoţională sau marginalizare socială. Sau se pot revolta împotriva feminităţii, ignorând femeia reală din ele. Tatăl le-a lipsit ca prezenţă sau ajutor în dezvoltarea lor psihologică. Ele nu s-au putut maturiza emoţional în raport cu masculinitatea şi au intrat în relaţii purtând în suflet o traumă. “Eternele adolescente” refuză să-şi asume responsabilitatea vieţii unui adult, a unei relaţii adevărate, nu vor obligaţii şi preferă doar bucuria momentului. Se pot distinge în această categorie câteva tipologii:

“Păpuşica” – când tatăl le “vedea” şi le admiră doar frumuseţea fizică, ele şi-au format convingerea că, înainte de toate, ele trebuie să placă. Şi şi-au construit întreagă identitate pornind de la imaginea pe care ceilalţi, în special bărbaţii, o pot proiecta asupra lor. “Păpuşica” nu va avea o personalitate conturată, ci împrumutată de la modelele din reviste. Se va lăsa manipulată, va fi ca o marionetă la braţul unui bărbat de succes, nefolosindu-şi întregul ei potenţial intelectual.

“Seducătoarea” – când nu şi-a dezvoltat simţul propriei valori, neglijată de tată, dar dorindu-şi dragostea lui, a devenit o mică seducătoare, obţinând ceea ce îşi doreşte pe moment de la un bărbat. Nu va putea avea o relaţie adevărată cu bărbatul pe care îl iubeşte.

“Fragila” – dacă constituţia lor psihică a fost mai fragilă, mai sensibilă, neprimind dragostea necesară, s-au retras într-o lume a cărţilor sau imaginară, unde fantezia a ţinut loc căldurii paterne. Nu îndrăznesc să intre în relaţii, fug de trăirea unor sentimente puternice, vii.

“Revoltata” – Când a avut un tată de care s-a jenat, fata va ajunge să se identifice cu el, să fie împotriva societăţii sau a celor care i-au respins cândva tatăl. Va trăi mereu cu sentimentul că nu valorează nimic, că este un nimeni.

Femeile – “amazoane”
Vor adopta un comportament opus celor din categoria “eterne adolescente”, pentru că trauma lăsată de tată le va înfuria, şi le va provoca să-i demonstreze că valorează ceva. Numai că furia nu se va limita a fi îndreptată doar înspre tată, ci se va duce înspre toţi bărbaţii cu care vor intra în relaţii. Pot ajunge să respingă sau să dispreţuiască bărbaţii. Ele se rup de propria lor feminitate, devenind prizionere ale datoriei şi principiilor, superactive, superimplicate în profesia lor. În această nouă categorie, se disting:

“Wonder woman” – care încearcă să reuşească în toate, este extrem de muncitoare, vrea să fie perfectă ca soţie, ca mamă, ca și colegă etc. De mute ori, încearcă să reuşească acolo unde tatăl ei a eşuat. Dorinţa ei de perfecţiune o va îndepărta de natura ei umană, de trăirile ei, de nevoile ei emoţionale şi devine insensibilă, rece şi cinică.

“Martira” – înaltă la rang, înalt devotamentul şi sacrificiul de sine, din dorinţa ascunsă de a fi deasupra tuturor, superioară inclusiv tatălui. Este devotată total soţului, copiilor, sau unei cauze şi consideră că nu are dreptul să se gândească şi la sine. Numai că nevoile normale refulate îşi vor face simţite prezenţa şi se vor manifesta indirect, iar cei din jurul ei vor simţi şi suporta nefericirea şi nemulţumirea ei.

“Războinica” – va duce un război permanent cu tatăl ei, opunându-se iraţionalităţii tatălui, pe care nu-l respectă şi admiră. Nu va putea avea încredere într-un bărbat, sau să-l iubească cu adevărat. Devine insensibilă, dură, pregătită doar să ducă “bătălii” pentru fiecare moment al vieţii ei.
Pentru a se dezvolta armonios, oricare fată are nevoie de tatăl ei. De un tată care să realizeze rolul uriaş pe care îl are în viaţa fiicei sale. De un tată care să se implice afectiv în această relaţie şi care să înţeleagă că el este cel care o ajută de când este mică şi până când se desprinde de cuibul părintesc, să se definească că adolescentă, ca tânără femeie prin confirmarea propriei ei feminităţi. El o ajută şi să capete încredere în ea, să relaţioneze firesc cu masculinitatea, să iubească un alt bărbat. El trebuie să înţeleagă că este primul bărbat care îi arătă ce înseamnă să fie protejată, acceptată, iubită şi respectată. Îi arătă ce este o relaţie de dragoste. Relaţia tată–fiică este acea poveste de dragoste care încă mai surprinde psihoterapeuţii în cabinetele lor, prin formele subtile prin care se manifestă şi dăinuie în viaţa unei femei. Şi fiecare femeie are povestea ei de dragoste, uneori frumoasă, alteori tristă şi care nu poate fi ştearsă defel. Rămâne doar să fie acceptată şi înţeleasă.

Sursa: INTERNET

Cârciumile Sucevei

 De la Hanul „Langer” şi „Craiul Negru”, la bufetul din cimitirul armenesc Hanul Langer Dacă în anul 1871 Suceava avea, aşa c...