De la Hanul „Langer” şi „Craiul Negru”, la bufetul din cimitirul armenesc
Dacă în anul 1871 Suceava avea, aşa cum reiese din scrupuloasa listă
cu „situaţia încheiată a cârciumilor şi hanurilor existente”, întocmită,
la solicitarea Primăriei, de polizeifeldwebel-ul (plutonierul de
poliţie) Moczarski, nu mai puţin de 76 de „locante”,
la interval de un secol un „Mic îndreptar turistic” al Sucevei
semnala doar vreo zece obiective (hoteluri şi restaurante, cabane, o
cramă) care erau mai acătării.
Desigur că aceste obiective, menţionate la „adrese utile”, erau
considerate ca având un standard acceptabil pentru a fi recomandate
turiştilor, dar lor li se alăturau multe alte „locante”, care nu puteau
fi trecute într-un ghid al unei localităţi din România care construia,
cu elan, societatea socialistă multilateral dezvoltată.
Lista polizeifeldwebel-ului Moczarski
Cârciumile şi hanurile cuprinse în lista întocmită de devotatul
slujbaş Moczarski, răspândite pe toată suprafaţa urbei, din pieţele şi
de pe străzile principale, până pe uliţele mahalalelor mărginaşe,
configurau o veritabilă hartă a economiei locale din cea de-a doua
jumătate a sec. al XIX-lea.
Polizeifeldwebel-ul Moczarski caligrafiază meticulos numele şi
prenumele cârciumarului proprietar, numărul casei, denumirea uliţei şi a
mahalalei, numele şi prenumele hangiului sau arendaşului, descrierea
localului, precum şi arenda anuală.
A consemnat totodată şi câteva denumiri ale acestor locante. Două
dintre ele erau „Hotel de Bukovina” şi „Shankhaus <Zum
Hirschhorn>” (Cârciuma „La cornul de cerb”), prima situată pe Strada
Transilvaniei, iar cea de-a doua pe Uliţa Crucii.
Diverse documente, inclusiv presa vremii, pomenesc alte localuri,
unele cu denumiri pitoreşti: Hanul „Langer”, „Craiul Negru”, „La Cerbul
de Aur”, „La Trei Coroane”, „La Şapte draci”, sau „La Para de Aur”.
Hanul “Langer”, cu „planşee în boltă” şi „pridvoare spre curtea
interioară”, care avea la stradă un restaurant cu cafenea, iar la etaj,
unde erau şi camerele de cazare, dispunea de un club pentru jocul de
cărţi şi de biliard, a supravieţuit şi a trecut pragul dintre secole
rezistând în perioada interbelică şi menţinându-se, ca imobil (deşi cu
alte destinaţii utilitare), până în anul 1982, când a fost demolat.
Cu mai bine de patru decenii în urmă, când centrul vechi al oraşului
nu fusese încă demolat, fostul han (care, la origine, a fost curtea
baronului armean Nicolae Kapri, dăruit după anul 1808 comunităţii urbane
şi devenit „otel”, în beciurile căruia a funcţionat crama „Craiul
Negru”) era parţial ocupat de un magazin Aprozar, având în curtea
interioară stive de lăzi de ambalaj şi pivniţa plină cu cartofi şi
rădăcinoase.
Proprietari şi „cârciumari salariaţi” sau „procentuali“
Aparţinând germanilor, armenilor sau evreilor şi mai puţin românilor
(din cele 76 de locante enumerate doar câteva aveau proprietari români),
cârciumile se înşiruiau una după alta, de la cele mici şi modeste (în
care proprietarul era şi cârciumar), care dispuneau doar de o singură
încăpere (precum cea a lui Gittel Strohminger, de pe Uliţa Mică a
oraşului, sau cea a lui Kalman Hausfater, din Uliţa Ţigănească), la cele
care aveau şi pivniţă (Freide Lauber, de pe Strada Imperială) sau
câte-o “cameră laterală” (ca cea arendată de Eising Klinghofer de la
moştenitorii lui Leiser Rozenfeld).
Altele erau prevăzute şi cu câte-o „cameră de locuit” (Cipra Weinbach
din Uliţa Burdujenilor, sau Kalman Rozenhek şi Ester Wagner, care aveau
câte-o crâşmă în Piaţa de alimente), iar unele localuri fie erau
arendate de proprietari pe bani buni (Chaja Hausirer şi-a arendat
cârciuma din Uliţa Mare lui Berel Sommer, Gittel Gussubel i-a arendat
lui Feibisch Korner crâşma din Piaţa de alimente), fie aveau „cârciumari
salariaţi” sau „procentuali“ (Iakob Gewolb ţinea în Strada
Transilvaniei, cu cârcimar plătit, o cârciumă „cu pivniţă, grajd şi
şopron deschis, cu cameră de locuit şi două camere de hotel”).
„Casa Bucovineană”, şobolanii, mastica şi lichiorul „Triple sec”
Revenind la „Micul îndreptar turistic” al Sucevei din anul 1970,
remarcăm între locantele menţionate câteva restaurante care au trecut
veacul („Casa Bucovineană” şi restaurantele „Rapid” şi „Ciocârlia”, care
funcţionau în imobile vechi), alături de altele care au apărut în anii
’60 (restaurantele „Central”, „Union”, „Bucureşti”).
„Casa Bucovineană”, de pe strada Karl Marx, cândva un restaurant cu
ştaif, cu ferestrele acoperite cu draperii grele de catifea, avea o
bucătărie vestită pentru mâncărurile bune şi consistente şi licori pe
măsură (vinuri din podgorii cu renume, coniacuri şi atât de consumatele –
pe atunci – mastică şi lichior „Triple sec”).
Clădirea veche, ridicată pe pivniţe umede şi adânci, înconjurată de
prăvălii, ateliere şi locuinţe precare, avea parte de şobolani şi
mirosuri fetide. În anii ’70 interiorul rustic avea mobilier din lemn
masiv şi era decorat cu vase de ceramică pictată şi ştergare cu motive
populare.
Pe partea cealaltă a străzii, vizavi de „Casa Bucovinenă”, se afla o
cârciumă cu terasă, un birt popular cu incinta înconjurată cu gard din
şipci, care toamna era mascat cu stuf pentru a semnala faptul că a venit
vremea mustului şi a pastramei.
Dintre localurile mai noi, Restaurantul „Central”, de la parterul
Hotelului „Suceava”, era, (pe vremea când Hotelul „Arcaşul”, cu
restaurant, braserie şi disco-bar se afla în construcţie) cel mai
elegant din urbe. Dispunând şi de o grădină de vară în curtea
interioară, restaurantul, amplasat chiar în buricul urbei (lângă
agenţiile ONT Carpaţi, TAROM şi CFR), era recomandat şi rezervat
turiştilor care veneau la Suceava.
Cafeneaua „La Varicea” şi „bodega cu podele de scândură date cu motorină”…
O locantă apărută în cea de-a doua jumătate a anilor ’60, era
cafeneaua cunoscută sub numele „La Varicea” (cafenea ivită parcă să
suplinească dispariţia Cafenelei Armeneşti din coasta Bisericii Sf.
Cruce). Oficial, în localul respectiv, nu se serveau băuturi alcoolice,
dar existenţa unui raion de dulciuri, la care se vindeau şi lichioruri,
făcea ca adeseori cănile de cafea să conţină de fapt alte licori.
Locanta, care la început a fost un spaţiu în care se adunau artiştii şi
intelectualii urbei, a devenit un loc de întâlnire pentru liceeni (care
bravau în public cu ţigara în gură şi aranjau „ceaiurile” de la sfârşit
de săptămână) şi s-a transformat treptat într-o „bombă”, frecventată de
şmecheri şi interlopi, unde se făcea schimb de valută şi comerţ pe sub
mână cu ţigări străine.
„La Varicea” a rezistat până în 1982, când s-a trecut la demolarea
totală a zonei şi a dispărut din peisajul urban întregul şir de imobile
care începea de la fostul Hotel „Langer”, până dincolo de colţul străzii
Curtea Domnească, către Şcoala Generală Nr. 2 (fostul Liceu de Fete
„Doamna Maria”). În acel aliniament de clădiri funcţiona Restaurantul
„Mestecăniş”, („o bodegă cu podele de scândură date cu motorină”, aşa
cum îşi aminteşte prof. Roman Istrati, din care clienţii ieşeau cu
hainele impregnate de mirosul greu de petrol), frecventat de căruţaşi,
pieţari şi navetişti de la vechea Autogară care se afla în apropiere.
Crama veche, prima rotiserie, „Saivanul”, berea la ţap şi „muniţia grea”
Undeva în spatele „Mestecănişului”, se afla – într-o galerie
subterană boltită din piatră – o veche cramă, în care muşterii consumau
frigăruile, pastrama şi ghiudemul, stropite cu vinuri de Huşi şi
Cotnari, pe butoaie cu blaturi din scândură care aveau rol de mese, loc
în care, în anii ’60, încă se mai putea bea vin pe săturate, „cu burta”
sau „cu ziua”.
Odată cu transformarea zonei centrale şi construirea aliniamentului
de blocuri în care au fost instalate Restaurantul “Bucureşti”, Farmacia
nr. 1 şi OJT-ul, această cramă a fost dezafectată şi a apărut Crama
“Vânătorul”(actualul Club V).
O altă cramă, „Bachus”, s-a deschis ceva mai târziu în zona Tipografiei.
Restaurantul „Bucureşti”, cu bar „la cucurigu” (amplasat la etaj, pe o
platformă pe care se urca pe o scară interioară), avea şi o terasă
descoperită, care, ulterior, a fost transformată în „plimbă tava”, o
ospătărie cu autoservire. Vizavi, dincolo de piaţa placată cu marmură şi
fântână arteziană, la parterul primului bloc turn din Suceava, se aflau
Restaurantul „Union” şi cofetăria cu acelaşi nume. Şi în faţa acestui
local se deschidea, în sezonul estival, o terasă care-i agasa pe
locatari întrucât fumul grătarelor se ridica spre balcoane.
Tot în zona centrală, până la demolarea clădirilor care se aflau pe
partea dinspre parc a străzii principale, au existat restaurantele
„Carpaţi” şi „Moldova”.
Pe aceeaşi parte a străzii, dincolo de Parcul Central, mai sus de
cinematograful „Tineretului”, era Restaurantul „Rapid” (menţionat în
„Micul îndreptar turistic” al Sucevei din 1970), local în care a
funcţionat prima rotiserie, cu vitrina la stradă prin care se vedeau
puii răsucindu-se încet la frigare. În spatele localului era un bufet cu
terasă, „Saivanul” cum îi spuneau sucevenii, unde, la micii rumeniţi pe
grătar, sau la crenvurştii fierţi cu muştar, se consuma bere la halbă
sau la ţap şi „muniţie grea” cu denumiri în jargon „matrafux”,
„strapazol” sau „trifazat” (amestec făcut din două părţi apă şi una
spirt rafinat).
„Saivanul” a dispărut şi el şi s-au construit Banca Comercială şi
Hotel „Bucovina” (cu restaurat, terasă, bar şi cofetărie, dar şi cu
prima sală de bowling la subsol).
„Epoca de aur”„mira”„capra cu trei iezi” şi echipe de control obştesc…
În zonele de extensie urbană (Areni, Mărăşeşti, cartierele „George
Enescu” şi „Obcini”) au apărut, din prima jumătate a anilor ’70,
restaurantele „Areni” (altul decât vechiul bufet cu acelaşi nume),
„Gostat”, „Nordic”, „Rarău”…
Cârciumile aveau clienţi de dimineaţa până seara târziu, oamenii
petreceau cu muzică, mâncarea şi licorile bahice se găseau din belşug.
„Epoca de aur” a socialismului încă nu se făcea simţită.
Restaurantele şi cârciumile nu aşteptau ora 10.00 dimineaţa („mira”)
pentru a pune în vânzare băuturi alcoolice şi nu se închideau seara la
ora 22.00, pe străzi încă nu-şi făcuseră apariţia patrulele mixte care
legitimau cetăţenii (un miliţian, un militar în termen şi doi membri ai
formaţiunilor de gărzi patriotice – numite ironic „capra cu trei iezi”),
iar magazinele şi alimentarele nu erau bântuite de echipele de control
obştesc, alcătuite din membri de partid pensionari şi sindicalişti
vigilenţi.
Cabana din pădurice, „Căprioara” şi raţa din vârful stâlpului uns cu vaselină
La o altă margine a oraşului, la ieşirea din vechea mahala a
Cut-ului, în păduricea de molid din apropierea Uzinei Electrice, era o
cabană cu pavilioane din lemn, cu activitate sezonieră, care se
deschidea la început de Florar şi funcţiona până la sfârşitul lunii
octombrie. Frecventată cu precădere la sfârşit de săptămână, luminată
prin anii ’60 cu felinare, cu muzicanţii cântând pe o platformă
acoperită (formaţie din care se desprindeau, pe rând, violonistul,
saxofonistul sau acordeonistul pentru a le cânta chefliilor la masă),
cabana era un loc în care se petrecea până noaptea târziu.
În pădurice, ceva mai spre poale, era o popicărie şi un pavilion cu
bufet, cu o mică terasă pe care se jucau rummy, table şi şah. Pe locul
cabanei de lemn se află astăzi Restaurantul „Capriciu”, iar mai jos, la
baza păduricii de molid, s-a construit Restaurantul „Brădet”.
Tot în zona Cut-ului, pe la sfârşitul anilor ’60, pe strada
Mitropoliei, s-a construit Hotelul „Balada” şi complexul BTT, hotel care
avea la parter o braserie-bar.
Sucevenii, care voiau să petreacă în aer liber, mergeau, la sfârşit
de săptămână, la cabanele şi terasele din afara oraşului. Cele mai
frecventate erau cabanele de la Adâncata („Căprioara”) şi de la
Ilişeşti. Cabana „Căprioara”, căutată pentru mâncarea bună dar şi pentru
că oferea un loc de petrecere mai retras, situat mai departe de ochii
curioşi ai concitadinilor, era asaltată, cu precădere, în zilele libere
de 1 mai şi 23 august.
Pe când era elev, prof. Roman Istrati, care îl însoţea pe entomologul
Ioan Nemeş în escapadele de „prins gâze” (de colectat insecte, pe care,
de multe ori, le prindeau noaptea pe un cearceaf alb, la lumina
felinarului), îşi aminteşte că, de 1 mai, în campingul din preajma
cabanei se implanta un stâlp din lemn, uns cu un strat gros de vaselină,
în vârful căruia era atârnată, într-o plasă, o raţă. Cel care reuşea să
se urce pe stâlp devenea posesorul raţei în aplauzele asistenţei.
Cabana de la Ilişeşti era tot o locaţie de sezon, la care se refugiau
şi chefuiau, pentru a nu fi în văzul publicului, activiştii de partid
şi oficialităţile locale.
Restaurantul CFR – „servicii prompte la orele de sosire a trenurilor”
Şi în cele două gări ale Sucevei existau restaurante. În Gara
Burdujeni, în perioada interbelică, restaurantul, care deservea clienţii
pe clase CFR – cu salon pentru călătorii claselor I şi II, şi separat
pentru clasa a III-a) aparţinea unui armean. Aşa cum am aflat chiar de
la unul din fii patronului, nonagenarul Andrei Avedic Gheorghiu (care,
deşi trăieşte din anul 1970 în SUA, vine în fiecare vară la Suceava),
potrivit caietului de sarcini impus de CFR, „restaurantul trebuia să fie
deschis zi şi noapte şi să ofere servicii prompte la orele de sosire în
gară a trenurilor”. Restaurantul, care a funcţionat un timp şi după
naţionalizare în sistem de mandatariat, s-a degradat apoi şi a devenit o
cârciumă ordinară. În Gara Suceava Nord (Iţcani), în afară de bufetul
de pe peron, exista şi o cârciumă cu terasă în parcul feroviar de
alături.
Suprarealism autohton – bufetul din cimitirul armenesc
Trebuie să spun că în afara localurilor menţionate (cărora, după
1990, odată cu începerea procesului de privatizare şi promovarea liberei
iniţiative, li s-au adăugat numeroase altele) în anii ’70-’80
funcţionau o serie de alte locante, cârciumioare, birturi populare,
chioşcuri şi bufete (unele sezoniere, ca cele din zona ştrandului sau –
adevărată mostră se suprarealism autohton – bufetul care a existat o
vreme în cimitirul armenesc Sf. Simion, desfiinţat apoi pentru că acolo
se adunau la băut şoferii şi mecanicii de la garajul PCR din apropiere).
Cu denumiri care n-au supravieţuit supradenumirilor populare („Trei
scări”, „Trei păduchi”, „La ostreţe”…), cu rezonanţe feroviare („Rapid”,
„Expres”,…), cu sugestii regionale sau naţionale („Casa
Bucovineană”,„Naţional”…) sau cu ecouri geografice („Nordic”, „Carpaţi”,
„Rarău”, „Mestecăniş”…) cârciumile Sucevei au marcat, marchează şi vor
marca în continuare (cu schimbările inerente trecerii anilor) harta
locală a urbei.
Tiberiu COSOVAN